Începură caii iarăși să necheze
Și să scurme glia care nu-i mai vrea,
Dar pe care-ntruna vor a galopa,
Nelăsând nici praful să se mai așeze.
Nu mai vor din iarbă să se mai ridice
Fire de lumină-n spini de verde crud
Care-ascund în vârfuri adevărul nud,
Gata în galopul lor să se implice.
Își nechează caii frica de-ntuneric
Și în herghelie speră adăpost
Față de pământul care cere-un cost
Pentru timpul care le-a părut feeric.
Cerul de furtună pare a trimite
Semn că e aproape clipa de final,
Când își mână vântul ca pe un pumnal
Spre copite care se opresc, uimite.
Noaptea e aproape și e greu s-o-ndure
Când pădurea crește-n poale stele reci,
Strecurate-n taină din adânci poteci,
Umbre de-altădată, siluete sure.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și melancolie, reflectând asupra trecerii timpului și a amintirilor care bântuie prezentul. Imaginile puternice ale cailor, naturii și întunericului creează o atmosferă apăsătoare, sugerând o pierdere irecuperabilă.