Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, ca el un altul nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.
El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă prin eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.
Sărmanii, chiar şi regii, trecând de rangul lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea.
Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.
În mine-s adunate din mii şi mii de ani,
Secretele aflate de greci şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.
Sensul versurilor
Piesa descrie rolul și puterea unui druid, ultimul dintr-o linie străveche, care posedă cunoștințe și haruri speciale. El este respectat și temut, având responsabilitatea de a proteja și vindeca lumea.