Alintând copacii, gândul meu se lasă
Moale ca o umbră într-o reverie
Sau ca stropul unic dintr-o ploaie deasă
Care se întoarce-n nor, pe veci să-i fie.
El nu știe legea norilor, nu știe
Cum apar, cum pleacă alungați de vânturi,
Nu-și imaginează vremea ce-o să fie…
El visează-o lume, plină-n cer, de cânturi.
Fulgerul să-i fie joc de artificii,
Tunetele – tobe-n ample simfonii,
Curcubeul – scenă cu euridicii
Colindând voioase, cu Orfeu, câmpii.
El e stropul …altfel și trăiește-n visuri
Câte-o rătăcire-a ploii în tumult
Care cade… cade-n lumea cu abisuri
Cum, la mine-n gânduri, n-a mai fost demult.
Strop străin de fire, strop de apă tare,
Cazi, coboară-n lumea codrilor bătrâni
Prinși în strălucirea razelor de Soare
Și urmează-ți soarta! N-ai cum să amâni.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema visării și a individualității, folosind metafora unui strop de ploaie care își imaginează o lume idealizată. Stropul, diferit de ceilalți, își urmează propriul drum, simbolizând acceptarea destinului și găsirea frumuseții în lume.