Erau pe deal copaci destui,
Dar unul, cel al nimănui,
Foșnea din frunze cu-nțeles
Când mă rupeam de-un drum de șes.
Se întâmpla atât de rar,
Încât mă întrebam: “El chiar
Își amintește mersul meu
Ori chipul? Știe că sunt eu?”.
Sunt ani de când n-am mai trecut
Prin locuri care mi-au plăcut
Și-au fost, în tinerețea mea,
Decor spre ce mă atrăgea.
Mă-ntreb și-acum, pe-același drum:
Salcâmul dintr-un vechi album,
Mai pune-n margini de cărare
O umbră binefăcătoare?.
M-apropii și o adiere
Șoptește-n clipa de plăcere
De sub salcâmul nimănui:
“Iubești aceiași ochi căprui?”.
Daniel Vișan-Dimitriu
(6 mar. 2021, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de nostalgie și melancolie al naratorului, care se întoarce la un loc drag din trecut, marcat de un salcâm special. Își amintește de vremurile tinereții și se întreabă dacă acel loc și acel copac mai au aceeași semnificație și putere asupra sa.