Pe albul zăpezii, cad umbre prelungi
Alături de cioburi de Lună
Răpuse-n tăcerea ce-ai vrea s-o alungi
Spre ultima-n cer văgăună.
Privești cu mirare covorul de nea
Și gândul se-adună în pasul
Pe care îl faci, încercând a călca
O noapte ce-și curmă popasul.
Și pleacă, se duce, luându-și cu ea
Tot gerul, tăcerile toate,
Căci pașii ce-i faci au puterea de-a da
Zăpezii dorințe ciudate.
Odată cu zorii și-un Soare timid,
Își lasă, din albe veșminte,
O parte-n pământul setos și arid
Ce sapă, într-însa, incinte.
Te-ntorci în apus și privești ce-a rămas
Din tot ce-a strivit sub călcâi
O noapte de iarnă, în rece popas
… și vezi ghioceii dintâi.
Sensul versurilor
Piesa descrie trecerea de la iarnă la primăvară, simbolizând speranța și renașterea. Pașii prin zăpadă reprezintă o călătorie personală, iar apariția ghioceilor sugerează un nou început după o perioadă dificilă.