Muza mea de astăzi, muza cea de joi,
Îmi șoptește versuri c-o privire blândă
Care mă încântă și îmi face, moi,
Brațele să-mi fie gata de osândă.
Și să-i fie valuri peste trupul cald,
Mângâind alene rotunjimi de stâncă,
Sub priviri albastre-n care azi mă scald
Așteptând în umbra șoaptelor „Nu, încă!”.
Simt cum timpul intră-n marea de nisip,
Valuri se animă, devenind secunde
Ce cuprind în ele străluciri de chip
Și, doar într-o clipă, mâinile-mi flămânde.
Versul se sfârșește-n șoapte rare, moi,
Și-n îmbrățișarea muzei. (Cea de joi).
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Dor de lele”)
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație intimă și pasională cu o muză, personificată ca o prezență feminină seducătoare. Versurile explorează atracția fizică și emoțională, folosind imagini ale naturii și ale timpului pentru a accentua intensitatea sentimentelor.