Era o frunză printre alte multe
Crescute-n pomul vieților de rând,
Dar ea simțea. Simțea că, în curând,
Va trebui destinul să-și asculte.
Să își înfrângă frica ce-o apasă
Atunci când se gândește că, în toamnă,
Va fi sfârșitul ei, cu tot ce-nseamnă
Plecarea ce-ar putea fi dureroasă.
Nu pentru ea și nu plecarea-n sine,
Ci golul ce refuză-nlocuire
Cu altceva decât c-o amintire
A ei, pe ram, în zilele senine.
Știa că-i altfel, nu ca celelalte
Ce vor cădea, în vântul toamnei, toate
Și nu se vor gândi că moartea poate
Să fie-nvinsă-n gânduri mai înalte.
Iar ea, fiind de ceruri iubitoare,
S-a depărtat de legea dintr-o lume
Ce crede că sfârșitul e în hume
Și s-a-nălțat la cer, nemuritoare.
Daniel Vișan-Dimitriu
(8 sept. 2021, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității vieții prin prisma unei frunze care se pregătește să cadă toamna. Spre deosebire de celelalte frunze, aceasta reflectă asupra morții și găsește consolare în ideea de nemurire spirituală, transcendând astfel ciclul natural.