Dansați voi, umbre vesele și vii,
căci nu mai sunteți gânduri de-altădată,
nici vise ori frânturi sau cioburi, mii,
ci mă-nsoțiți spre zorii ce se-arată!
Dansați, în timp ce vă privesc senin
cum colindați pereții din cabană
în ritmul flăcărilor din cămin
ce, în mișcări de salsa, vă emană!
Priviți cu bucurie înspre noi
și-aștept, cu nerăbdare, să îmi spuneți:
tabloul cel fantastic de sub voi,
puteți în nemurire să-l transpuneți?
Pictați întâi doar ochii-mi ce lucesc,
cu bucuria dragostei depline,
privind, alături, ceea ce iubesc,
și care e alăturea de mine!
Schițați, ușor, un umăr dezgolit
pe care-aștern acum sărutul tandru,
mai zăboviți pe șoldul arcuit,
și faceți, din penel, apoi, meandru!
Dansați voi, umbre, vesele și vii
și spuneți: brațul ce o odihnește
pe cea mai mare dintre avuții
e vis, e gând, sau cel ce-o ocrotește?
În zâmbet are bucuria mea!
Pictați-i a obrajilor roșeață,
dar bucurați-vă: nu-i gând, e ea,
și suntem, de acum, legați pe viață.
Daniel Vișan-Dimitriu
(6 dec 2014, Vol „Oare”)
Sensul versurilor
Piesa este o declarație de dragoste adresată persoanei iubite, folosind metafora umbrelor care dansează și pictează tabloul iubirii eterne. Poetul își dorește ca umbrele să surprindă esența iubirii și să o eternizeze.