Se-ntunecase cerul și cernea,
Prin aerul de secetă aprins,
Răspunsul la o rugă ce-l durea
De când s-a înălțat și l-a cuprins.
Simțea în ea cum ultime puteri
Au devenit cuvinte în eter
Și i-au transmis acele mari dureri
Născute-n lumea celor care pier.
Știa că-n arșița de peste zi
Își vor întoarce ochii de la el
Și se vor întreba cum vor trăi
Pe un pământ ce nu mai e la fel.
Nu pentru ei e ploaia, nu-l ating,
Venite dintr-un astfel de izvor,
Cuvintele acelor ce se sting
Și nu mai au cui cere ajutor.
El cerne-n tihnă stropii grijulii
Spre cea a cărei rugă l-a cuprins
Și care, cu petalele ei vii,
Privirea lui, îndată a aprins.
Daniel Vișan-Dimitriu
(21 aug. 2025, Craiova)
Sensul versurilor
Piesa descrie un răspuns divin la suferința lumii, văzut prin ploaia care cade pe pământul arid. Ploaia este metafora cuvintelor celor care se sting, un ajutor trimis către cei care încă mai speră.