În pădurea peste care norii-ncep să se adune,
Nicio pasăre nu cântă, nicio frunză nu tresaltă,
Doar se simte-o așteptare ca și cum, din cer, o daltă
Se apropie de piatra care simte cum apune.
Ce va fi apoi, nu știe, gândurile-nfricoșate
Sunt ca negrul de deasupra, sunt ca frica ce doboară
Înălțările-n văzduhul celor ce, odinioară,
Aripile de speranță le purtau ușor, pe spate.
E prea liniște-n pădurea cu o piatră-nmărmurită
Care-așteaptă ca un trăsnet să-i răspundă așteptării,
Ori un fulger să-i arate drumurile frământării
Între ce i-a fost odată și trăire, și ispită.
Dar nu vine, norii pleacă și se pierd în depărtare,
Păsările-ncep să cânte, frunzele slăvesc lumina
Care-aduce frământare ca prin gânduri când ea, vina,
Vine cu înfricoșarea și cu dalta care doare.
Cerul parcă se dilată în văzduh de soare-apune
Și se pierd în umbre triluri. Dormitează-ntr-o poiană
Piatra care-n vise duce drama ei cotidiană
Din pădurea peste care norii-au vrut să se adune.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unei pietre într-o pădure, care așteaptă un eveniment transformator, dar este bântuită de amintiri și de teama de viitor. Metaforic, reprezintă o introspecție asupra vulnerabilității și a așteptării inevitabilului.