Pe lângă zidurile-mbătrânite,
Și-a așternut cetatea un covor
Ce te așteaptă ademenitor
Să-i schimbi din visurile vechi, cernite,
Să îi aduci, de poți, un vis de dor
Pe care îl avea când nopți iubite
Veneau cu-atingeri noi, închipuite,
Pe care le-ntorcea, netemător.
Nu ei, cetății – mie, cel ce sunt
Stăpânul zidurilor în ruine
Și al singurătății ce înfrunt.
Nu ea te cheamă – strigătul din mine
Ce-a devenit, de-o vreme, mai cărunt
Decât ghețarii viselor străine.
Sensul versurilor
Poezia exprimă sentimente de singurătate și dezolare, personificate prin imaginea unui stăpân al zidurilor în ruine. Naratorul simte că strigătul său interior, mai puternic decât chemarea cetății, este cel care ademenește, fiind marcat de trecerea timpului și de pierderea speranței.