La salcia trăsnită din cotul de pârâu,
Ades, când bate vântul, se-aude-un șuier fin
În firele de iarbă ce-o înconjoară-n brâu,
Asemeni cingătorii cămășilor de in.
I-l strâng pe scoarța arsă și-n tremurul de vânt
Începe să se simtă un semn că-n trupul ei,
În fibre tăinuite, o sevă în frământ
Își vrea continuarea trecutei odisei.
Se-adună-n ramuri păsări și-n cântecele lor,
Din triluri se ridică puteri de zeități
Ce-nțelegeau iubirea, știau ce-nseamnă dor
Și lăcrimau în turnuri ce străjuiau cetăți.
Iar salcia devine domnița dintr-un vis
În care prințul nopții o prinde-n brațe, strâns,
Și în privirea-i verde, și-n sufletul deschis,
Și îi răsfiră părul sătul de-atâta plâns.
Sărutul său i-aduce tot cerul într-un dar
Cu străluciri de stele ce i se-aștern, pe rând,
În părul ca de ramuri ce se apleacă, iar,
Spre un pârâu, o iarbă și-un brâu ce-ncinge-un gând.
Daniel Vișan-Dimitriu
(1 iul. 2021, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa descrie o salcie bătrână de lângă un pârâu, personificată ca o domniță dintr-un vis, care primește iubirea prințului nopții. Este o metaforă a renașterii, a iubirii și a legăturii profunde cu natura.