O, dulce legănare de umbre-ngemănate
cu raze-mprăştiate pe ape murmurând,
ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate
plutirea noastră-n taina atingerii de gând?
Să fie visul stelei ce prin tenebre-şi poartă
văpaia spre sfârşitul ascuns prin Univers
ori, poate, visul mării ce-şi plânge pe o hartă
destinul fără valuri, de timpuri, iute, şters?
Să fie îndrăzneala secundelor pripite
prin timp să se risipe în lumea de apoi
ori, poate, îndrăzneala căderilor grăbite
a stropilor de ploaie pe luturile moi?
Ce vânturi pot să intre în lumea-n care gândul
e rege preaputernic? Nu pot! În lumea lui,
furtuna se transformă în ochii alintându-l
ai mamei, ai iubirii ori poate-ai nimănui.
Tu, dulce legănare pe ape neumblate,
trecând pe sub dorinţe de frunze fremătând,
ce taine ţii ascunse în umbre dantelate
născute prin plutirea atingerii de gând?
Sensul versurilor
Piesa explorează puterea gândului și a visării, sugerând că acestea pot transcende realitatea și pot oferi refugiu. Natura este un element central, folosit ca metaforă pentru stările interioare și căutările spirituale.