Cui va rămâne sunetul ce-aud
Și cine va mai scrie ce-am cuvinte?
Și-atingerea cum va mai fi; nu nud,
Dacă nu sunt.. și n-ar fi rece, ce fac azi fierbinte?.
Cum or mai exista copaci și păsări,
Dacă se pierd de-un nevăzut în plus..
Și cum se vor purta cămăși, alte mătăsuri,
Pantofi, sandale.. Fi-vor, cărăuși?.
Păcat și pentru umbra ce dispare
Și-i unică, un fel de-a fi, de forme..
Și nici oglinda n-ar mai fi bogată; purtătoare
De-un chip mult mai puțin, în ramele enorme!?!.
Și aerul ce-l dezgolesc cine-l va umple,
Sau pân-atunci ce va fi-n loc, în gol
Și-n ziua nașterii mai are cin’ s-asculte?..
Căci mi s-a spus mereu că mi-este, monopol?!.
Și numele când va dispare de pe buze,
Ce se va spune-n loc; va mai fi iar expir
Cu aceleași note.. Și-unde pleacă muze,
Când mă pierd interlocutor și izul.. elixir?.
E un bagaj imens ce-l port drept hărăzire
Și-ar fi sub înțeles să mi-l debarasez,
Așa că nu mă-mpac, de ce n-aș vrea „oprire”
Și tot mă chinui să exist?!?.. Mi-am făcut EU-l crez!?!
Sensul versurilor
Piesa explorează angoasa existențială și teama de dispariție. Vorbitorul contemplă ce se va întâmpla cu esența sa, cu amintirile și cu impactul său asupra lumii, odată ce nu va mai fi.