Revin la vechea revelație;
Tot ce-i natură e suav,
Nesfârșit sursă de-ncantație..
Doar om.. ce aparține-i grav!.
Mă-ncânt de roze, de mistral,
De tril.. Zilnic resuscitez
Din aer hărăzit astral..
La ticăloși, mă prosternez!?.
M-avânt cu gândurile-n vis,
De dor mă-ngân de briza mării
Și-ajung.. Am tot ce mi-am promis,
De nu sunt subiect.. trădării?!.
Plutesc pe povârnișuri sure,
M-afund prin falnici seculari,
Beau din izvorul de pădure..
De nu pierd tot de hoți, de-avari?!.
Zilnic am câinele-mi de pază,
Îi simt privirea amoroasă;
În trist deșert îl am o oază..
Răni!.. Nedreptate nemiloasă!.
Și-am dragoste în caracter,
M-am educat din cărți, la bun!
Iubesc profund, ador mister!..
Sunt paria! Sunt.. un ne-bun?!?.
Ce să-nțeleg? Că-s tot natură;
Evoluat, un pelerin
Mă căutând pe-o scurtătură
De destin!.. Sunt copii de divin?!?..
Și dualist mă închin.. amin!?
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre frumusețea naturii și imperfecțiunile condiției umane. Naratorul oscilează între admirația pentru natură și dezamăgirea față de trădare și nedreptate, căutând un sens spiritual într-o lume dualistă.