D. M. G. – Melancolie

Melancolie.
Într-o grindină de clipe, ce nu contenesc să vină,
Se sting vise și cuvinte sub a vremii ghilotină..
Fără știre, fără milă, scurtă viața li se curmă,
Și dispar în altă lume, cu grabire, fără urmă..
Către orizontul roșu, albe păsări călătoare,
Calde așchii de lumină, spre oceanul de uitare!
Iar din oaza înverzită piere tot ce este viu,
Și în urmă lor rămâne un arid și gol pustiu!.
Gânduri pline de substanță în extazul dărniciei,
Idealuri de trăire din ținutul veșniciei,
Vorbe care duc povara feluritelor accente,
Depășesc cu mult puterea revărsatelor torente!.

Plină de intensitate, cu vibrații rezonante,
Dragi cuvinte fără seamăn, chiar când sunt irelevante,
Trec în zbor în mare grabă, aducând dezamăgiri,
Și o scurtă fericire sub un praf de amintiri!.
Raze pline de speranță, printre neguri rătăcite,
Trecătoare peste vremuri, către spații infinite,
Picături de veselie savurate cu plăcere,
Frunze dintr-un pom al vieții se perindă efemere..
Și dispar în depărtare blânde zâmbete de flori,
Nevăzute precum roua ridicându-se la nori..
Ireale și discrete, în tipare dăltuite,
Duc în spate, resemnate, energii nebănuite!.
Prea puține viețui-vor sub a timpului povară,
Ca zăpada unui munte care ține peste vară..
Restul, însă, dimpotrivă, se vor trece de îndată,
Și nimic nu amintește să fi existat vreodată!.
Cât aș vrea, cu disperare, să le pot opri în loc,
Să le țin o veșnicie în al nemuririi joc..
Și când văd cum trec în goană peste anii gârboviți,
Le întreb cu întristare: „Unde, oare, vă grăbiți?”.

Stau în liniștea tăcerii trăind clipe minunate,
Lângă poarta piramidei șoaptelor neascultate.
Reverie fără capăt, ca un semn distins de carte,
Care-mi taie viața-n două și în două mă împarte..
O secvență dintr-o lume fără de asemănare,
Un reper pe pânza vieții ca o pată de culoare..
Revelație, miracol dintr-o antică psaltire,
Sau gândire șlefuită fără de precumpănire?.
Mi-au rămas întipărite în memoria fierbinte,
Vise tainice, ascunse și nespuse în cuvinte..
Strofe albe dintr-o odă plină de reverberații,
Magice necunoscute în sistem de ecuații!.
Nimeni nu va înțelege ce intens eu le-am trăit,
Peste cât poate cuprinde cerul cel nemărginit!
Și mă tem că vor rămâne sub cenușa timpului,
Lucruri care, niciodată, nu le-aș spune nimănui!.
Vor pluti o scurtă vreme având aripi lungi de vânt,
Și ca taină vor rămâne, îngropate sub pământ!
Înghețate pe vecie, se vor duce în Olimp,
Curcubee înșirate impasibil peste timp!.
Peste vremuri, peste spații, știu că vă voi regăsi,
Vise fără împlinire, chiar de mă veți părăsi!
Și vă spun: „La revedere, pe meleaguri ancestrale,
Când ajunge-voi acasă, după capătul de cale!”

Aud plânsul sevei care murmură în trup de pomi,
Ca un râu peste obrazul nevăzuților atomi..
Lacrimi triste, reci suspine și un gând abia șoptit:
„Toate trec în viața asta, totul are un sfârșit!”