Deși sunt
mâncarea preferată
a
visului meu
Totuși
în
virtutea
lanțului trofic
al
singurătății
Mă-ntreb
Ca să pot visa
Ca să pot ajunge
la
propriul meu vers
Trebuie
chiar trebuie
Să-nghit
întregul
Univers
Iată
mănânc
și
munții cântă
Ia mai ia
câteva stele
Dar Doamne
astea-s versurile mele
Nu-i nimic
mănâncă
Mănânc
și
viermii râd
Ha-ha-ha
Poftă bună
ești de-al nostru
Nu se poate
sunt bărbat
Întocmai colega
te-am mâncat.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a transformării printr-o metaforă bizară a consumului universului. Vorbitorul se confruntă cu absurditatea existenței, înghițind totul în încercarea de a-și găsi propriul vers, propria voce.