Până-n pământ, tristețea mea te-nhămuri
La frunze, la căderea lor de-o vară.
Trezite sunt de gândul c-au să moară,
Că umbră nu-i, sunt doar lumini și ramuri.
Pustii, frumoase învelesc o groapă.
Se-nchide ochiul meu și le ignoră.
Cenușa leagă strâns ora de oră,
Oprind migrarea turmelor de apă.
Cum toamna, torturându-mi lumea verde
Ca pe o minte-adânc neștiutoare,
Ar căpăta și tot atunci ar pierde
Naive taine, îngeri de răbdare.
Cu disperare sângele-și deschide,
Și frunza pare că se sinucide.
Sensul versurilor
The poem reflects on the themes of sadness, mortality, and the despair associated with the transient nature of life, particularly as symbolized by autumn. It explores the feeling of being overwhelmed by the inevitability of loss and decay.