Miroase-a frunze,
duhul tău, Doamne,
fără de corp.
Se-nfundă sorbul
vremii ascunse
în vinul orb.
Toamnă-i în vie,
cerul coboară,
singur te simt.
Mut sub povară
de poezie,
pol de argint.
În zale plânse,
în rugăciune,
prin tine sunt.
Teamă de apă,
de uscăciune
și de cuvânt.
Fân alunecă-n
nesemănare,
singur, divin.
Panta ca piatra,
taina secată,
grauri ca grindina vin.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de melancolie și teamă, folosind imagini din natură și referințe spirituale. Vorbește despre o conexiune cu divinitatea, dar și despre teama de pierdere și de cuvânt, într-un cadru autumnal și introspectiv.