Cade luna prin livezi
Codrii-s de argint
Iarna parc-ai vrea să vezi
Timpu-ncetinind.
Pânză albă de nori cerni
Ochii-ți sunt de fier
Liniștea tu o așterni
Cu șoapte reci de ger.
Și gonești, toamna să o izgonești
Rătăcești, răscolești și viscolești!
Șuierul de ger n-alungă
Norii tăi de plumb
Printre brazi el se ascunde
În urlete de lup.
Și gonești
Toamna să o izgonești
Rătăcești, impietrești și viscolești!
Alb e codrul dezgolit
Prins într-un ghețar
Prizonier înzăpezit
În mâna lui Gerar.
Cade luna prin livezi
În codrii de argint
Iarna, parcă râzi când vezi
Timpu-ncremenind
Ploi de fulgi
În cristale să le strângi
Le pornești
Munții să-i îmbătrânești!
Poți să crezi
Că m-acoperi de zăpezi
În nămeți
Inima nu mi-o îngheți!
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă hibernală dominată de ger, unde natura este prinsă sub gheață. În ciuda frigului și a încercărilor iernii, există o rezistență interioară, o inimă care refuză să înghețe.