Sinaia, 1893.
Voiesc să cânt!
Pădure scumpă, leagăn sfânt,
Tu, ce-ai scăldat în poezie
Apusa mea copilărie,
Din nou redă-mi avânt!.
Voiesc să cânt!
Să fiu ce-am fost să uit ce sânt..
Cântarea e re-ntinerire,
E un ecou de fericire,
E cerul pe pământ.
Voiesc să cânt!
Să uit că totul e cuvânt,
Vis, nălucire trecătoare,
Că viața este ca o floare
Ce crește pe-un mormânt.
Voiesc să cânt!
Voiesc să cânt!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a se întoarce la inocența și bucuria copilăriei, găsind refugiu în natură și în amintiri. Cântarea devine o modalitate de a evada din realitatea efemeră și de a regăsi o stare de fericire pierdută, conștientizând totodată fragilitatea vieții.