Christian W Schenk – Fulgerele Din Orbite

Şi calul orb l-am potcovit
şi l-am scuipat şi l-am lovit,
l-am înjurat şi l-am legat
să degere;
l-am înfierat să-i dăm stăpânul
să-nveţe că primeşte fânul
dar înrobit,
iar când de foame şi de muncă în obor
se-mpleticeşte-l dăm la abator.
*
Plutind fără de ţintă-n noi
trecem prin lacrimi şi noroi
printr-un deşert de tragedii
cu hamuri strânse de copii
cu glezne-ntoarse spre orbite
birjarii vechilor copite
cu-n luciu straniu pe retină
născuţi din prima noastră vină
dau bice grele şi-nsetate
pe malurile-nsângerate
acelor cai înaripaţi
de libertate însetaţi.
O! Cât suntem de milostivi
cu pegaşii ăştia parşivi!
*
Citind împotriva altora copitele bat în nimic
iar glia sub aripi – de frică –
ridic-un întreg alai
de firave mustinde fire de iarbă
tânjind doar după cai…
*
Dumnezeu a încercat de veacuri
să numere – analfabet – anii de vânătoare.
Naivitatea i-a scobit din ochi lumina
iar beznele din frica noastră
cu soare le-a umplut, soare de beznă
cu rugăciuni neîmplinite le-a umplut,
cu rugăciuni neauzite, poate chiar nespuse.
Rădăcini străbat retina nebuloaselor coşmaruri
aruncate-n colţ de vină
iar retina cristalină
s-adânceşte în orbite toate oarbe de copaci
fără ştirea sevei albe
prinse-n coarne de butaci.
Seva roşie se scurge născocind sensul puterii;
epiderme cad în zdrenţe alăptând o nouă lume
liniştită-n trunchi de brazi, odihnindu-se-n goruni.
*
Vântul de toamnă – cu degete reci – străpunge pădurea,
ridică perdeaua de frunze pe scena pe care
se joacă: „Cum mă vrei”!
În luminişul libertăţii, izvorul secat, îşi linge pământul
sub stânca-negrită de cei
şi-au sufocat mişcarea dar şi-au lăsat cuvântul.
Urme de paşi se pierd pe o potecă
unde s-ascunde-ntreaga tipotecă
a celor ce au dat frazei vestmântul,
dar…
În preajma lor o lume veştejită
nu conteneşte a se fâlfoti:
Pedeapsa-i în ciclu perfectă!
*
M-am întrebat când doarme Dumnezeu
cât lumea-i mult prea plină d-atâta arşiţă
d-atâta sete şi mai ales de noi,
de noi ce nu dormim o clipă
făr’ a visa bijoi d-aripă,
de noi ce nu-nţelegem hazul
necazului
ce-L ţine treaz!
*
Desculţi nu cerem nimănui iertare,
înfometaţi ne-am cunoscut destinul
dar nici bogat castelul nu ne pare
mai mare decât crâşma-n care vinul
paralizează ora şi destinul.
Culorile se pierd în toamna noastră
precum se pierd altarele din lume
şi ce rămâne e un Dumneavoastră
bătut de vin, stupefiante, mume
ce nu-şi mai ştiu de casă nici de nume.
Pe drum se scurge un toiag cu-n şarpe
spre o tavernă – dincolo de fiinţă –
încrâncenat că partea Lui se-mparte
unor nimicuri fără strop de ştiinţă
că El e Domnul-vremii-pocăinţă!.
Doar o mişcare, doar un pic de vânt
ar micşora nimicuri pe altare;
dar ce-i nimic-întreg pe acest pământ?
Copitele şi plumburile-amare
sau pâinea nedospită, fără sare?.
Oprirea s-a oprit în inocenţă,
nimicul s-a-nchegat în alt nimic,
mărirea s-a-necat în impotenţă….
Noi putrezim de veacuri pe un dric
purtaţi de calul orb nepotcovit!