Secolul se sparge-n cioburi,
zilele atârnă-n frânghii,
orele se-ntind pe cruci.
Hergheliile se-adapă de-ntuneric
ca să prindă prima rază ce se-ascunde
pe pământul răsturnat.
Adâncu-i pretutindeni ca și noaptea:
călare pe un cal nepotcovit.
Caii se ascund în colivii la moarte
și nu se duc fără-ncolțiri de aripi
până când bicele nu tac în lume.
Adâncu-i pretutindeni ca și noaptea
călcând pe zorii crucilor de sticlă.
O, Cal-destin,
te-am risipit
cenușă peste urne!
Sensul versurilor
Piesa explorează fragilitatea existenței și inevitabilitatea morții. Timpul este perceput ca o forță distructivă, iar destinul, personificat ca un cal, este pierdut și risipit.