Charles Simic – Bestiarul Degetelor Mâinii Mele Drepte

BESTIARUL DEGETELOR MÂINII MELE DREPTE.
1.
Degetul mare, dintele liber al unui cal.
Cocoș pentru găinile sale.
Corn diavolesc. Viermele gras,
pe care l-au atașat cărnii mele în clipa când m-am născut.
Este nevoie de patru pentru a-l ține și a-l plia în două,
până când osul începe să se plângă.
Tăiați-l! Poate avea grijă de el însuși.
Prinde rădăcină în pământ
sau pleacă la vânătoare de lupi.
2.
Al doilea, arată calea.
Adevărata cale. Traseul trece prin pământ, lună și câteva stele.
Uite, arată însă și mai departe.
Arată către sine însuși.
3.
Cel din mijloc are dureri de spate.
Înțepenit, încă nu s-a obișnuit cu viața,
un bătrân la naștere. Pentru ceva
ce avea și a pierdut,
caută în mâna mea
în felul în care un câine caută
purecii
cu un colț.
4.
Al patrulea e un mister.
Uneori, când mâna mea
se odihnește pe masă,
tresare singur
ca și cum cineva l-ar striga pe nume.
După fiecare os și fiecare deget
mă apropii de el confuz.
5.
Ceva se amestecă în al cincilea,
ceva perpetuu la momentul nașterii sale.
Slab și supus are o atingere blândă.
Cântărește o lacrimă.
Elimină pata din ochi.
LINGURĂ.
O lingură veche
mușcată
linsă și curățată.
se uită la tine
țintindu-te
cu ochii săi diabolici.
În timp ce tu te apleci
peste blidul de supă
de pe masă,
pentru a te asigura
o dată în plus
că nu mai e nimic.
CUȚIT.
Tată mărturisitor
al găinii obeze
la altarul roșu
al gâtului ei.
O limbă complet singură,
care aduce întunericul unei guri
acum pierdute.
Dacă singurul ochi strălucitor
al unui nebun
varsă o lacrimă
pentru cine va fi?
2.
Este o lumânare,
este de asemenea și amprenta
unor litere strâmbe,
misterioasele scrieri ale cuțitului.
Coborâm o scară interioară.
Mergem pe sub pământ.
Cuțitul luminează calea.
Trecem prin oase de animale,
apă, barba unui mistreț,
trecem prin pietre aprinse
urmărind un parfum.
3.
În jur este atât de întuneric.
Suntem într-o pungă
care atârnă
de pe umerii cuiva.
Asculți sunetul
cizmelor în mers.
Asculți pământul răspunzând
cu o lovitură surdă.
Dacă e un poem
ceea ce vrei
ține un cuțit.
O stea a singurătății
se va înălța și va sta pe mâna ta.
PANTOFII MEI.
Pantofii: fața ascunsă a vieții mele interioare:
două guri fără dinți și deschise,
două piei animale aproape putrezite
mirosind a capcană de șoareci.
Fratele meu și sora mea care au murit la naștere
continuă să trăiască alături de dumneavoastră
călăuzindu-mi viața
către inocența lor de neînțeles.
La ce-mi folosesc cărțile
când cu dumneavoastră pot citi
evanghelia vieții mele pe pământ
și încă și mai mult, lucrurile ce vor veni?
Vreau să anunț religia
pe care am conceput-o cu desăvârșită modestie
și biserica ciudată pe care o ridic
cu dumneavoastră ca altar.
Asceți și maternale
suportă forma boilor, sfinții
și oamenii condamnați
cu răbdare mută
dând formă singurei și adevăratei mele asemănări.
PIATRA.
A intra în interiorul unei pietre
poate fi calea mea.
Las pe altcineva să se transforme în porumbel
sau să scârțâie cu dintele unui tigru.
Sunt fericit să fiu piatră.
Din exterior, piatra e o enigmă:
nimeni nu știe cum să o rezolve.
Pe dinăuntru totuși, va fi răcoare și calm
în ciuda faptului că a fost călcată de o vacă cu toată greutatea sa,
în ciuda faptului că a fost azvârlită în râu de un copil,
piatra se scufundă lent, imperturbabilă,
la fundul râului
unde peștii se apropie pentru a o atinge și asculta.
Am văzut zburând scântei
când două pietre se freacă
așa că poate nu e întuneric înăuntru, până la urmă:
poate o fi existând o lună strălucind
de undeva, precum din spatele unui deal,
cu lumină suficientă pentru a distinge
scrierile ciudate sau harta stelelor
de pe pereții interiori.