Charles Bukowski – Căderea

Prea mult.
Prea puțin.
Prea gras.
Prea slab.
Sau nimeni.
Râs sau.
Lacrimi.
Dușmani.
Iubiți.
Străini cu fețe ca.
Unghiile de la.
Degetele mari.
Armate alergând prin.
Râuri de sânge.
Fluturând sticle de vin.
Înjunghiind cu baionetele și violând.
Virgine.
Sau un tip în vârstă într-o cameră ieftină.
Cu o poză a lui M. Monroe.
În această lume există singurătate atât de multă.
Încât o poți vedea în mișcarea lentă a limbilor.
Unui ceas.
Oameni atât de obosiți.
Mutilați.
Fie de dragoste, fie de lipsa ei.
Oamenii nu sunt buni.
Unii cu alții.
Bogații nu sunt buni cu bogații.
Săracii nu sunt buni cu săracii.
Ne este frică.
Sistemul nostru de învățământ.
Ne spune la toți că putem fi.
Cu toții învingători de super-căcat.
Nu ne-a spus despre șanțuri.
Și sinucideri.
Sau teroarea unui om.
Îndurerat, undeva,.
Singur.
Neatins de nimeni.
Căruia nimeni nu-i adresează.
Nici un cuvânt.
Oamenii nu sunt buni unii cu alții.
Oamenii nu sunt buni unii cu alții.
Oamenii nu sunt buni unii cu alții.
Cred că nu vor fi niciodată.
Nu le cer să fie.
Dar uneori mă gândesc la asta.
Mărgelele se vor clătina.
Norii se vor înnora.
Iar criminalul va decapita copilul.
Ca și cum ar mușca dintr-o înghețată pe băț.
Prea mult.
Prea puțin.
Prea gras.
Prea slab.
Sau nimeni.
Mai mulți cei care mă urăsc.
Decât cei care mă iubesc.
Oamenii nu sunt buni unii cu alții.
Poate dacă ar fi.
Morțile noastre nu ar mai fi așa de triste.
Între timp mă uit la fetele tinere.
Lujere.
Flori de posibilități.
Trebuie să existe o cale.
În mod sigur trebuie să existe o cale la care nu ne-am gândit încă.
Cine mi-a pus creierul ăsta înăuntru?.
Urlă.
Cere.
Spune că există o șansă.
Nu va spune.
„Nu”.