Frumusețe lividă, cu sprâncene lăsate,
Părând că revarsă tenebre;
Îmi inspiră gândirea, ochii tăi negri foarte,
Dar fără accente funebre.
Ochii tăi, precum părul închis la culoare,
Ca o coamă ce saltă în vânt,
Ochii tăi languroși, care-mi spun: «Vrei tu oare
Iubitor de al muzei cuvânt»,
Să urmezi idealul ce în tine-l voi pune
Și oricare altă chemare?
Doar așa-ți vei da seama că eu am scopuri bune
De la brâu și pân’ la picioare.
Pe doi sâni care-atârnă, splendizi, grei, vei vedea
Două mari medalii de-aramă,
Iar pe pântecul moale precum o catifea,
Și pe pielea bronzată de damă,
Stă o lână bogată, soră fără-ndoială
Cu-acest păr încărcat de mister,
Încrețit, mătăsos, des ca noaptea cea neagră
Când nu-s stele aprinse pe cer».
Sensul versurilor
Piesa descrie fascinația față de o frumusețe enigmatica, promițând o cale spre ideal prin abandonarea altor chemări. Eul liric este atras de senzualitatea și misterul emanate de chipul și corpul femeii.