Soarele-i sub o pânză cernită. Ca el,
Luna mea, viaţa mea, tu ascunde-te-n umbră!
Poţi să dormi, să fumezi, să fii mută şi sumbră
Şi plonjează deplin în Plictisul mişel;
Te iubesc infinit! Şi chiar astăzi, haihui,
Ca o stea ce-a scăpat de-a eclipsei trufie
Du-te ţanţoş acolo unde-i doar Nebunie
Tu, pumnal minunat, ce-a lăsat teaca lui!
Aprinde-ţi pupila din vechi lampadare!
Şi-aţâţă dorinţa-n ocheade vulgare!
Îmi placi pe de-a-ntregul, morbidă, nebună;
Poţi fi orice lucru, zori de ziuă sau nor;
Şi n-am nicio fibră în trup să nu spună:
„Dragul meu Belzebuth, cât de mult te ador!”
Sensul versurilor
Piesa exprimă o adorație intensă și neconvențională față de o figură feminină asociată cu nebunia și obscuritatea. Vorbitorul își exprimă atracția față de latura morbidă și nebună a acestei persoane, idealizând-o ca pe un pumnal minunat și adorând-o ca pe Belzebuth.