Om liber, totdeauna iubi-vei vasta mare!
Ea este-a ta oglindă; tot sufletul ți-l vezi
În infinitul luciu al undelor ei verzi,
Căci ai și tu abisuri nu mai puțin amare.
O-mbrățișezi cu ochii și brațele, răpit,
Ca-n propria-ți icoană îți place să te-afunzi,
Și-a inimii rumoare încerci să ți-o ascunzi
În plânsul ei teribil, sălbatic, ne-mblânzit.
Voi sunteți amândoi discreți, întunecoși:
Cine-a pătruns, om tainic, imensa-ți adâncime?
Cine-ți cunoaște, mare, comorile intime?
Așa de bine-ascundeți misterele, geloși!.
Și totuși secoli, iată, s-au scurs nenumărați
De când voi fără milă și crunt vă războiți,
Atât de mult măcelul și moartea le iubiți,
Dușmani pe veșnicie, o, frați neîmpăcați!
Sensul versurilor
Poezia explorează legătura profundă dintre om și mare, văzând în vastitatea oceanului o oglindă a propriilor trăiri și conflicte interioare. Omul se identifică cu marea, ambii ascunzând adâncimi și mistere, dar fiind și prinși într-o luptă eternă.