Peste lacuri adânci şi văi neumblate,
Peste munţi şi păduri, peste nouri şi mări,
Mai departe de soare, mai departe de zări,
Trecând de hotare de sfere-nstelate.
Pluteşti al meu suflet, uşor printre stele,
Şi ca-înotătorul prea vesel în undă,
Brăzdezi fericit nesfârşirea profundă
Cu-adâncă, nespusă şi rară plăcere.
Trecând de această miasmă bolnavă,
Te spală-n văzduhul curat şi-n lumină
Şi bea ca pe-o scumpă licoare divină
Aprinsa văpaie din limpedea slavă.
Şi după plictisul şi-amarul venin
Ce-ncarcă din greu viaţa noastră ceţoasă,
Fericit cel ce poate cu-aripa vânjoasă
Să zboare spre spaţiul luminos şi senin.
Ale cărui gândiri, ciocârlii ne-ntrecute,
Se-nalţă spre ceruri cu-avântul întreg
Şi plutind peste viaţă, uşor înţeleg
Al tăcerilor grai şi-al florilor mute.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie spirituală a sufletului, care se ridică deasupra greutăților lumești și se scaldă în lumină și frumusețe divină. Este o celebrare a libertății spirituale și a capacității de a transcende limitările vieții cotidiene, găsind înțelegere și plăcere în tăcere și natură.