Charles Baudelaire – Imn Frumuseții

Vii din înalte ceruri sau ieși din adâncime,
O, Frumusețe? Reaua și buna ta privire
Împrăștie de-a valma și fericiri și crime,
De-aceea tu cu vinul te potrivești la fire.
În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă și-o amforă-ți e gura;
Și când reverși miresme de-amurguri cu furtună
Se face laș eroul, vitează stârpitura.
Răsari din hăul negru? Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine pe poala ta se ține;
Și bucurii și chinuri tu sameni la-ntâmplare;
Stăpână ești și nimeni nu e stăpân pe tine.
Calci peste morți de care îți râzi cu mult dispreț;
Ai juvaeruri multe și Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut, și – Omorul e-un breloc de preț
Pe pântecul tău mândru săltând cu voluptate.
Orbitul flutur zboară spre tine, lumânare,
Slăvindu-te drept torță când a-nceput să ardă.
Acel ce-și strânge lacom iubita-n brațe pare
Un muribund ce-n taină mormântul și-l dezmiardă.
Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O, Frumusețe, monstru naiv și fioros!
Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie
Spre un infinit de-a pururi drag și misterios?.
Sirenă rea sau Înger, drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea,
Mireasmă, ritm, lucire, o! singura-mi regină! –
Faci lumea nu prea slută și clipa nu prea grea?.
Traducere de Al Philippide.
Hymne à la beauté.
Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l’abîme,
Ô Beauté? ton regard infernal et divin,
Verse confusément le bienfait et le crime,
Et l’on peut pour cela te comparer au vin.
Tu contiens dans ton oeil le couchant et l’aurore;
Tu répands des parfums comme un soir orageux;
Tes baisers sont un philtre et ta bouche une amphore
Qui font le héros lâche et l’enfant courageux.
Sors-tu du gouffre noir ou descends-tu des astres?
Le Destin charmé suit tes jupons comme un chien;
Tu sèmes au hasard la joie et les désastres,
Et tu gouvernes tout et ne réponds de rien.
Tu marches sur des morts, Beauté, dont tu te moques;
De tes bijoux l’Horreur n’est pas le moins charmant,
Et le Meurtre, parmi tes plus chères breloques,
Sur ton ventre orgueilleux danse amoureusement.
L’éphémère ébloui vole vers toi, chandelle,
Crépite, flambe et dit : Bénissons ce flambeau!
L’amoureux pantelant incliné sur sa belle
A l’air d’un moribond caressant son tombeau.
Que tu viennes du ciel ou de l’enfer, qu’importe,
Ô Beauté, monstre énorme, effrayant, ingénu!
Si ton oeil, ton souris, ton pied, m’ouvrent la porte
D’un Infini que j’aime et n’ai jamais connu?.
De Satan ou de Dieu, qu’importe? Ange ou Sirène,
Qu’importe, si tu rends, – fée aux yeux de velours,
Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine! –
L’univers moins hideux et les instants moins lourds.