În fața mea când luneci, o, scumpă lenevoasă,
În cântece de-arcușuri ce de tavan se frâng,
Plutind cu o mișcare domol armonioasă,
Plimbându-ți plictiseala din ochiul tău adânc;
Când tot privesc, sub focul de gaz ce-i dă viață,
Și fruntea-ți pală, plină de-un vino-ncoa morbid,
Pe care facla serii aprinde-o dimineață,
Și ochii tăi ca ochii icoanei de pe zid,
Îmi spun: Cât de frumoasă! Ce gingașă și dreaptă!
Cunună, amintirea îi stă, domnesc pridvor,
Și inima, pătată ca piersica prea coaptă,
I-așteaptă, ca și trupul, un încercat amor.
În toamnă, ești tu rodul desăvârșit de raze?
Ești urna funerară cu plâns aromitor,
Parfumul ce ne fură spre depărtate oaze,
Mângâietoarea pernă sau coșul plin de flori?
Știu gene încărcate de lacrimi suverane,
Ce nu ascund secrete și tăinuiri nu au;
Sunt scrinuri fără pietre, pustii medalioane,
Mai goale-n adâncire ca voi, o Ceruri, stau!
Dar ca să-ncânți un suflet setos de înșelare,
I-ajungi tu, lui ce fuge de adevăr lumesc,
Prostia ta nu-mi pasă, nici greaua-ți nepăsare!
Salut, decor sau mască! Iubirea ți-o slăvesc.
Sensul versurilor
Piesa explorează fascinația pentru o frumusețe superficială și mincinoasă. Vorbitorul este conștient de falsitatea acestei frumuseți, dar alege să o slăvească, preferând iluzia în locul adevărului dureros.