Unde este armăsara ce sfințea odinioară?
Doamne, ce mai lcoparda care mușca și dezmiarda cu pricina rozmarină și meteahna de mezină cu călcâiele-n mărar, și buricul nufăr.
Nu te supăr că mă supăr și mă dau după ienupăr, nu fi țepăn că mă decăpăn, aia-i asta, asta-i aia, soarele mi-a-ncins păstaia.
Cântă, cucuie, osana, că mă-nsor cu coțofana, dămona de dud domol cu măduva de nămol.
Oh, ce sfântă nebunie când privea în bagdadie și sălta îndemânatic ca leoaica pe jăratic.
Unde este armăsara ce sfințea odinioară?
Oh, fecioara meretrică foarte gingașă-n cerbice din genunchii tăi cu price își fac arșice.
Unde ești divină mânză cu coapsa încinsă-n pânză
Sensul versurilor
Piesa evocă o căutare a unei esențe pierdute, posibil o iubire idealizată sau o stare de grație divină, folosind imagini puternice din natură și un limbaj arhaic. Versurile sugerează o combinație de sacru și profan, de puritate și senzualitate.