A sosit o mireasă leneșă,
rochie de voal fără trup
și deodată înotătorul cel singuratic
s-a împotmolit în carnea ei nevăzută,
fâlfâitoare.
Vede lumea ca înainte,
spintecă unda la fel
pe țărm, femeia iubită îi face încă semne cu mâna
doar cerul s-a îngreunat, parcă,
și numai o pasăre
care țipă scurt
l-a văzut cum a căzut deodată în
groapa transparentă.
Când te-ai deschis în mine,
clopot de albuș plâns,
peșteră a înotătorilor veșnici
fâlfâitoare?
Tu, umbrelă luminoasă,
rochie de voal fără trup,
mireasă inexistentă,
spune-mi, unde s-a spart
vălul care m-a îmbrâncit
în carnea ta nevăzută?
Sunt cel de acum o secundă.
Marea mă lovește la fel,
numai pasărea albă știe
că nu mă mai pot întoarce.
Sensul versurilor
Piesa descrie un înotător care se pierde într-o iluzie, simbolizată de o mireasă fantomatică. El este atras într-o lume subacvatică, pierzându-și identitatea și capacitatea de a se întoarce la realitate.