Vai, rușinos m-ați țintuit
În lanț, pe un aspru colț de stâncă,
De orice odihnă sunt răpit
Și simt în pieptul meu rănit
Durere-adâncă.
Turbat de ură, tremurând,
Și chinuit de-a mea iubire,
Uitat de oameni în curând,
Gonit de zei, nemaisperând
Vreo mântuire.
Eu trebuie să mor mereu
Într-o eternă agonie,
Cu toate-acestea, sunt tot eu,
Cel ce-am zidit ca Dumnezeu,
Fâptură vie!
Răzbunători, voi m-ați legat
Și mi-ați ales anume locul
Spre fi mai mult căznirii dat –
Și eu? eu râd că v-am furat
Din ceruri focul.
Mâncat de viu, durerea grea
Eu vreau s-o schimb în ușurință
Și eu tot voi rămânea
De-a pururi, prin tăria mea,
În suferință.
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința și chinul lui Prometeu, legat de stâncă pentru că a furat focul din ceruri. În ciuda durerii eterne, el își menține tăria și spiritul rebel, sfidând zeii și acceptându-și soarta cu demnitate.
