C.o.D:
Rămân o consecință ca subconștientul în perfectul compus
Reduc trecerea la neajuns
Călător continental ca Guna, simt amar de har
În ciuda sângelui tainic din pahar
Normal de anormal
Lună plină, colți de animal
Tai minimal, ascuns ca stil oriental
Cu pași mari pe caldarâm
Simt că-l dărâm
Ca Goliat, încap cu o lamă-n mărul lui Adam
Sete de sultan, în sticlă mă insultam
Simultan opus, linia dreaptă n-are lege
Înțelege ce se petrece
Ia din preț ca Ramu
Rap-u’ nu-i poem de petrecere ca (?)
Scade-n trecut ca gramul, social ca Moromeții
Număr par, ia contact fruntea cu pereții
Carceră imaginară, linie peste linie
Inima tare ca macazul
Mută, dacă e cazul
Ce? Direcția destinatară
Ca o enigmă muzicală
Asortată-n reciclare
Recit vorbe clare
Care lasă amprente, neuroni, lacăte sudate
Fii tu la un nivel mai sus de vertebrate
Rațiunea e fire dramatică
Bestie antică
Ai toate piesele, învață alchimia lui Eduard
Din start, cu arma lângă tine în mod constant
Constant prezente ca un suflet distant
Când apa trece, rămân s-asortez cadavre
Fără martorii nimănui, fără pauze de octave
Fără apucături slave
Mă despart ca-n silabe
De tot ce mă ține pe loc
Ca nostalgia mea de om
Singuratic. Ideile astea mă îngână
Simt că nebunesc, lent… Însă sub clar de lună
Mă pot regăsi! Omagiu, acceptă-mi neființa
Despre care scriu continuu… Asta mi-e credința!
Kefren:
Schimb foaia, ies din pământ ca Gaia
Simt ploaia căzând peste mormânt ca Jiraya
Și de-aia este timpul să dăm de veste
Că-n rap suntem vestele galbene la proteste
Ce dă de teste, așteaptă în zadar salvarea
Urgența-i tardivă, am suflet sărat ca marea
Esența. Îmi ceri o șolniță drept investiție?
Nu ne observă nimeni, Plutonul în super-poziție
N-am dispoziție să beau din pocal de aur
Torn venin pe gât, rămân în zodie de centaur
Caru’ mic e zdrobit de buturuga mare
E care pe care
Până ajungem la executare
Când țin capu’ sus, intru scurt pan’ la eșafod
Socot că de se rupe fundul sacului, ești un om mort
E o diversiune, Kefren face pe vicleanul
Cade pajura sau cade capu’ lui Brâncoveanu?
E târziu să-mi mai fac speranțe deșarte
În spațiul meu celest de gânduri, le-am trăit deja pe toate
Se poate controla tentația, nimic mai simplu
Manipulez gravitația, doar să mă joc cu timpul…
E tot un ciclu
Nu mai car în cârcă regrete
Că stau la masă rotundă-n camera cu oglinzi sterpe
Se vede Excalibur ruginită pe perete
Cert e, Kefren e a opta pecete!
De când se înserează și contemplăm la lună
Noapte de noapte, să pot să mă descarc de ură
Dar picătură cu picătură
Am învățat să nu dau ploaia mocănească pe cinci minute de furtună
Și de asta am căpătat feeling-u’ mistic
Căci statuia mea nu o să existe-n planul fizic
Chronos erodează, dar gându’ sfidează timpu’
De-asta iubesc deșertu’, unde-s doar vântul și nisipu’…
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta interioară cu sinele, căutarea identității și acceptarea neființei. Versurile sunt pline de metafore și referințe culturale, reflectând o stare melancolică și introspectivă.