Blânda toamnă dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus,
Totu-i alb și rece-i totul: jos, omătul, bruma, sus.
Moartă-i lumea sârbezită, peste care, fără față,
Fără nori și fără soare, greu atârnă alba ceață.
Șerpuieste-n aer fumul și se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite, ca sicriu lângă sicriu.
În zadar privirea cată negre benghiuri în albeață;
Pân’ și umbrele sunt albe pe cea marmură de gheață.
Însă iată, ca șiraguri de călugări în sobor,
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe șes cobor
Și de spinul chip al iernei, vesel croncănind, s-agață…
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fără viață!
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal dominat de alb, sugerând o stare de moarte și absență a vieții. Contrastul apare prin apariția ciorilor, simbol al vieții negre, preferabil albului inert.