Atât de-nfrigurata pleoapelor pojghiță
tremură în somnul albastru – cafeniu.
E târziu, fetiță,
e târziu –
și steaua mea și îngerul se joacă de-a pustiu.
Oare luna asta-i beată criță, de-i e mersul ca un orolog stricat?
De-atât coniac băut, s-o fi uscat și fundul sticlelor zvârlite pe podea.
E târziul ca un pas, pe care nimenea nu-l mai vâră-n născătoare sau în altceva.
Ceru-i ca butoiul fără fund, coniacul ăsta-i negru și rotund sau ca steaua-n formă de omletă.
Ochiul doamnei i. s-a schimbat – monetă, pirueta nopții sângeră-n călcâi.
Unde-i omul care va țâșni întâi ca un guturai erotic peste pat sau împins sub masă, ca și câinele bătut la coadă și pupat în bot?
x, y, z –
ecuație proastă ca o femeie; virgină, iapă aeriană sau ied; aceeași beție pe calea lactee.
Bobi de râie adunați ciorchine, poetul îi stoarce de zeamă – vin; noapte cu flori, o inima și – cine știe câte frunze, aghiazmă și cât pelin.
Zămislire perpendiculară, ca „luna aceea de la
Trebizonda” -erotica lună a lui
Geo
Dumitrescu, omul cu dinții și palmele de ceară, cel mai ofticos dintre prietenii mei.
Sensul versurilor
Piesa explorează stări onirice și introspective, folosind un limbaj poetic bogat în metafore și simboluri. Versurile sugerează o căutare a sensului în mijlocul confuziei și al deziluziei, amestecând elemente erotice cu melancolie și reflecții asupra condiției umane.