Fațadele-n cer ca violoncele
primesc cifrul vântului.
Ha ha, spune Baltica, ha!
Ei da! spun cocoșii turlelor.
Și soarele, scripete-nțepenit,
ridică la el Pământul.
Cu gheare îl zgârâie, urcând, valurile,
cu lupinguri, runic, lebăda.
Și omul e singur cu Dumnezeu
care pune căluș, pe rând,
la bolți și ogive și pe sub strune.
Și moarte e vremea, gând.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj contemplativ la apus, unde elementele naturii și arhitectura se împletesc cu o stare de singurătate și reflecție spirituală. Omul se află singur în fața divinității, într-un moment de moarte simbolică a timpului.