Îmi plăcea câteodată să mă plimb prin Paris,
adică prin spatele casei,
urzicile înalte cât la Tour Eiffel,
roțile, sticlele sparte, pălăriile rupte,
gândaci leneși și grași,
ce plăcere să bagi două degete în ochii metalelor
apucăturile creștine ale trupului, nu te strânge,
niciodată lumina, numai memoria,
cuvintele latră – emigranți inventați,
îmi plăcea câteodată să mi se spună aiurel
– eroarea de a-ți scrie biografia –
umai un coleg de liceu îmi spunea așa,
mă văzuse punând
pe fotografia lui Byron o bucată de lună,
el mi-a zis că moartea e o fereastră
deschisă înlăuntrul unui turn,
în copilărie aforismele se uită ca și armata,
ca femeile pline de ruj,
uneori capul omului este capătul unei străzi,
de fapt, eu n-am tras niciodată pisica altei cozi,
la Missolonghi cândva pe un zid
un cuvânt scrijelea un poet.
Sensul versurilor
Piesa explorează amintirile fragmentate și subiective legate de figura lui Byron și de experiențe personale. Versurile evocă un sentiment de melancolie și introspecție, reflectând asupra efemerității vieții și a impactului poeziei.