Alejandra Pizarnik – Cine Luminează
Când mă privești, ochii mei sunt chei, pereții păstrează secretele, spaima mea-i de cuvinte, de versuri. Singură pe drumuri, memorată, o călătoare fascinantă, o flacără nestinsă.
Versuri corectate și adnotate
Când mă privești, ochii mei sunt chei, pereții păstrează secretele, spaima mea-i de cuvinte, de versuri. Singură pe drumuri, memorată, o călătoare fascinantă, o flacără nestinsă.
Anii nu se scurg, în cafeae sare, și pe pâinea cu unt,poate de acolo se trage.Vecinii mei bolnavi, nici einu mai pot fi ajutați,țârâie la ușă, nu pot deschide,aștept pe altcineva.
Își pusese genunchii la gură,ochii plini de gene și-i ținea închiși,o auriturătrebuie că avea în iriși,și nici mâna nu-ndrăzneam s-o întindca s-o trag la subțioară,frica mi-era că depindde-o mucoasă de fecioară. M-am dat orb, m-am dus pe pluteși m-am dat că am plecatcând mirosul ei cel iutede la ușă m-a strigatși m-a-ntors spre așternuturicum se-ntoarce … Citește mai mult
Coastele mele ascundo inimă sumbră.Rămâi în aur rotund.Nu intra în umbră.Nu deveni aproapeleunei zone funebre.Rămâi pe clapeledulcilor mele vertebre.Pe coastele mele de soare,acolo, rămâi,pe suprafaţa strălucitoarea mângâierii dintâi.
Deschizi ochii pe cărarea de ocru inexplicabilă.Bei într-o țepușă apă subterană,Ești pentru frunza hipnotizată în spațiu,La apropierea șarpelui invizibil,O, diafana mea floare-de-degețel.
Tu în esența ta ești statornic poet, statornic în zenitul dragostei tale, statornic însetat de adevăr și dreptate. Pe semne că e un rău necesar faptul că nu poți fi așa, fără preget în conștiința ta.
Există o ușă ascunsă ce-nchisă stă mereu.Și este un văl prin care răzbat graiuri străine.De tine se vorbește acolo și de mine.Dar vălul când va cădea, tu n-ai să fii, nici eu.
Scoală, idol viu, și vino, inima de ne-o alină,negura de griji s-o-mprăștii, chip care ne dai lumină!Adu, plin cu vin, ulciorul, iute să-l sorbim, – naintede-a se frământa-n picioare lutul nostru din morminte!
Cu slove mici scrisoarea ta mă-ntreabăDe ce nu îți mai scriu, ce gânduri portDe la un timp sunt năpădit de treabăCerc spinii gândurilor să-i amortȘi mă frământ, mă zbucium fără pregetSă uit, ca luminat de lună nouăȚi-am sărutat sideful unui deget,Și ochii mari, îmbrobodiți în rouă!
O rază egală mă închideîntr-un centru de beznă,și zadarnic aș evada.Uneori cântă acolo un copilce nu-i al meu; scurt e spațiulși surâde de îngeri morți.Mă frânge. Iubesc pământulcare e bun chiar dacă pe el bubuie abisuride ape, de stele, de lumină;chiar dacă își așteaptă, rai deșert,zeul de suflet și de piatră.