Sunt zile când mori și tu, intrând agale pe poartă.
Și care gunoaie te revendică iar, între ce vânturi ai un ochi răstignit, cine te duce purpurie-n noroi.
Mă întreb.
Nopți murdare. Nopțile toate sunt mult prea murdare de frică! – repeți.
Și eu nu mai știu nici un leac. Eu care am citit totul, eu care am văzut totul,
chiar și trupul Ofeliei putrezind lângă trupul lui Mao,
atâtea trupuri din care creșteau până aici pe pământ drepte sfioase tulpini.
Un imperiu. Scriem: un autor e un om oarecare. Pierdut. Nu te lua după cuvintele lui, nu te lua după cuvintele mele.
Sunt zile când mori și tu intrând agale pe poartă. Știu numele tău, te aștept, ne închidem, stăm goi.
Uneori putrezești tu. Uneori putrezesc eu.
Aproape nimeni nu știe.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții personale și a degradării, atât fizice cât și spirituale. Vorbește despre pierderea speranței și acceptarea inevitabilului sfârșit, într-un cadru intim și introspectiv.
