Niciodată la marginea gurii tale
luna osândită la întuneric,
numai teama de a se sfârși această realitate,
teama de scenă pustie,
teama de materia în care țipă un măr,
figuranții și obsesia roților pe care au rămas
niște urme, desigur, sudalma e o mărturisire
(nu-i întreba pe cei singuri
dacă sângele are umbră).
Se pierd atâtea obiecte, omul însuși.
De ce ne-am cunoscut noi la poarta
abatorului în mirosul acela insuportabil?
O plută din lemn dulce în ochiul tău stâng.
„Am să vopsesc orizontul… -spui- potopul
este o piesă de teatru în care joacă devălmășia”.
Ai spus tu încă și altceva.
Între mine și tine numai aerul
ca un poem întors de pe front.
Sensul versurilor
Piesa explorează teama de final, deziluzia și absurditatea existenței. Folosește imagini puternice și metafore pentru a descrie o realitate sumbră și o pierdere a sensului.