Pe norii înserării crește iarbă neagră, absoarbe încet lumina și ne stropește
cu aer diamantin fețele transpirate
răsuflare calmă lumea trece planând pe deasupra ghețarilor
atunci aceștia se topesc de tot
dacă aruncăm în sus pietre nu recad ci transformate în sărut zboară pe mari
aripi calde sus-sus până la sinele nostru
măduva din oase e fosforescentă ca steaua polară
la lumina lor zărim apa și pâinea care s-au ascuns
în palmele noastre
ce-i adevărul întreb zidurile
la care ele dispar și sub stele vă grupați cu toții în jurul meu
pleoapa e de sticlă de mătase mângâie când o închidem dar
vedem și așa
în vis aloe înflorește în fiecare secundă
dormim cu iubita necunoscută ea e cea care ne atenționează alintător când pătura a
alunecat încet de pe noi.
Toamna anului 1924
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare onirică, o călătorie spirituală prin peisaje fantastice și introspective. Este o explorare a subconștientului și a conexiunii cu natura și sinele superior.