(Szeged alatt).
Cu drag, pentru dr. Espersit János.
În această seară de vară, Tisa
Șoptește tristeți vechi, melancolii.
Soarele-apune, colorând magistral
Zarea; mă-nvăluie copacul nopții.
Mă-acoperă și-mi mângâie chipul
Frunzișul, flori nu se deschid în el.
Dar mi-acoperă-n tăcere patul
De mă culc și eu – trist învățăcel.
Un vechi poem se deșteaptă-n mine,
Din inimă-i răspund ecouri înrudite.
– De ce trebuie să-mi torn jalea-n rime?.
Sufletul mi-e străpuns de-un frison mut:
Pe solitarul Juhász Gyula, în fine,
Pe tristul poet aș vrea să-l salut.
14 august 1922
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și nostalgie, evocat de amintiri și de peisajul Tisei. Poetul își exprimă tristețea și admirația pentru Juhász Gyula, un alt poet solitar.