Attila Jozsef – Elegie

(Elegia).
Precum fumul plutește condensat, concentrat,
peste peisajul trist, sub cerul plumburiu,
așa-mi plutește sufletul,
neînălțat.
Plutește, nu săgetează.
Tu, suflet tare, tu, închipuire domoală!
Ținându-te după urmele grele ale realității,
spre tine însuți, spre originea ta
aruncă o privire!
Aici, unde sub cerul altădată atât de fluid,
în singurătatea calcanelor
înalte liniștea monotonă a mizeriei
amenințătoare și stăruitoare
dizolvă încet tristețea
nemăsurată din inima visătorilor
și o infuzează
în alte milioane.
Întreaga lume umană
se-ncropește aici. Aici totu-i ruină.
În curtea fabricii abandonate,
își înalță umbrela aliorul.
Prin geamuri mici, crăpate,
pe trepte decolorate coboară zilele
în umede neguri.
Răspunde –
ești de-aici?
De-aici, că nu te părăsește niciodată
sumbra dorință
de a fi asemeni celorlalți necăjiți
în care s-a-mpotmolit această epocă măreață
și pe chipuri s-a schimonosit orice trăsătură?.
Aici te-odihnești, aici, unde lacoma
rânduială morală o apără țipând,
o protejează
gardul rupt.
Te recunoști? Aici sufletele cumplit de goale
așteaptă un viitor articulat, frumos, trainic,
la fel cum loturile de pământ de jur împrejur
visează melancolic și posac
căse înalte ce țes grăbită forfotire.
Uscate ghivece de sticlă înțepenite-n noroi
își privesc iarba chinuită
cu ochi înțepeniți, întunecați.
De pe movilițe se desprinde uneori un degetar
de nisip.. și-atunci zboară-n zigzag, bâzâie
câte-o muscă albastră, verde ori neagră,
pe care resturile omenești
și cârpa
le-au atras aici din zone mai încărcate.
În felul lui, și aici întinde masa
binecuvântatul, storsul
pământ matern.
Iarbă galbenă lucește într-o cratiță de fontă.
Știi tu oare
bucuria deșartă a cărei conștiințe
te trage-atrage, că acest ținut nu te lasă
și ce fel de tumult de suferință
te-mpinge-aici?
La mama lui revine-așa copilul
îmbrâncit, bătut printre străini.
Cu-adevărat,
doar aici poți zâmbi, poți plânge.
Și doar aici te poți suporta,
o, suflete! Aceasta mi-e patria.
Primăvara 1933