(Magyar alföld).
Pusta ungară – dâmbu-i gând;
turla pripon de oase;
lapte prins e solul, dar în adânc
se zbat pietre colțuroase.
Maghiarul – zdrențele-i sunt steag;
hrană – blidul gol;
suntem neam de agudă, cârpita
moarte vine desculță după noi!.
Ei, poete! Moartă-i luna;
ștreang ombilicul;
plescăit orașul aprins, pana
fum, nu face nici cât chibritul!.
O, soc afurisit ce crești având
drept frunze norii –
privește pe drumul țării, iată,
cum migrează în tăcere plopii!.
1928
Sensul versurilor
Poezia exprimă un sentiment profund de melancolie și deznădejde față de soarta poporului maghiar, sugerând o viață marcată de sărăcie și moarte. Imaginea câmpiei pustii și a elementelor naturale dezolante accentuează starea de spirit sumbră.