Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii în piept!
Cuvântul mi-e harpă, vrăjită de zei,
Iar gândul, toiag de-nțelept.
Par, brațele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
Cunună de flăcări mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viață, chiar, lespezii reci
I-aș da printr-un singur sărut.
Prin geana deschisă, când ochii-mi pătrund,
Un alt cer străluce-n adânc;
El crește și-acoperă, zări fără fund,
Cu-n soare mai viu pe oblânc!.
Un bici, cu fâșii de azur, împletesc,
Pe guri pătimașe, când furii se cern
Și-a vieții prostie, destin pământesc,
Lovită de sfârcul etern.
Când, aprig spumează, veninul pe limbi,
Ș-asupra-mi cad pietre morman,
Tu pietrele-n bulgări de aur le schimbi
O! fluier vrăjit al lui Pan!.
A mele sunt câmpuri, poieni, luminiș
Și raza ce moare-ntr-al norilor prag,
Și umbrele dese, din vechiul frunziș,
Căzând peste fruntea-mi de mag!.
Eu trăznete, fulgere, toate le-adun!
Furtună dezlănțui în voie,
Și-mprăștii pe lume, cu-avântul străbun,
Scântei din făclia lui Joe!.
Ocean sunt ce trece de-al stâncii grumaz,
Unesc lutul negru cu-albastrul senin;
Din orice simțire făcând un talaz,
Înving uriașul destin!
Sensul versurilor
Piesa exprimă puterea creatoare și transformatoare a poetului, care se identifică cu forțe ale naturii și ale universului. Poetul își asumă rolul de creator și de luptător împotriva destinului, transformând obstacolele în oportunități.