Steleverzi – Versuri.pro

Aro

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Suntem doar oameni, spunea,
Ne naștem, trăim, facem copii, creștem nepoți
Și-apoi murim.
Gonim spre cer cu amintiri pe post de roți
Zicea asta cu-aceiași ochi închiși și plini de griji,
Cu cearcăne-i ca simple sâmbete,
Retina strălucind, privind în gol,
Curbele de pe hol.
Eu niciodată n-am dormit într-adevăr,
Să simt că intru-n pernă și adorm,
Mereu mi-am ținut noaptea pentru mine,
Că mi se pare-o pierdere de timp să închizi ochii și să fii nimic.
Am timp să dorm o moarte-ntreagă
Și mai sorbea din ciocolata caldă,
Neliniștit într-un restaurant cu geamuri mari printre perdelele de
20 de ani, suflet cobai al unei lumi stricate,
Mai aprindea un pai și măsura femeile înalte,
De ce tot poartă tocuri și fustițe,
Cine mai crede-n recuzită, că unu iese altu intră,
Unu-o plătește altu țipă că mai vrea
Și ea stă închisă, cu cheia înghițită,
Zicând mai bagă-o fișă,
Fără frică moneda unor jocuri,
Păi cui îi pasă, mă, de tocuri?
Și se urca cu silă la volan
Și-njura mereu radiatoru’.
Am fost golan și azi golesc de goluri viitoru,
Cum se mai schimbă roata. De rezervă.
Cum se mai schimbă omu. Și regretă.
Băi. Ha.
Și trosneau cheile-n contactul de la Aro,
Genele, niște țărmuri maron.
Mâncau oceanele din ochii ce-i înecau amaru’
Aruncă zaru’. Zicea că totu’ merge ca la table,
Viața e dură, acasă doi copii și-o nevastă
Ce-și rupe de la gură și-njură
Că el e iar plecat și timpu’ trece,
Ce-i aia zâmbește, când foamea urlă până răgușește
Și peste tot e gălăgie, la o adică știe măcar ce strigă
Când noaptea se ridică ce-l strică,
Când lumea stă să-nchidă după ultimu’ client,
E ceasu’ 12 și-un sfert și tre’ să plece pe traseu,
A fost născut cu greu în sânge și gust amar de ateu,
Plânge cu ochii blânzi privind o linie discontinuă,
Așa e toată viața mea, șoptește,
Schimbă viteza și continuă.
E luna mai. E-oprit în mijlocul pustiului, regretului,
Priveste liniștit spre cerul mov, absent aprinde un snagov,
O pasăre mai hoată-agață ceru’n cui și se gândea la fata lui cum crește,
Cum toate păsările cresc, cum gustă crestele de fân
Și-nvață viața pe de rost ca un cuvânt,
Clipiște-ncet, trage-n piept, fumul se pierde în apus,
Priveste pasărea cum urcă și coboară ca un puls
Și se gândește că într-o zi fetița lui va fi o mamă
Și linia se va termina și păsările zboară, și noi zburăm la fel,
Când singur fără semn, când în tandem
Urcă-n mașină, viteza,
Primul oraș pe hartă e grăbit,
Intră taifun în primul birt
Și-ntreabă ospătarul:
Vreau să-mi fac un tatuaj,
Tu știi pe careva, vre-un băiețaș?
Și-a ajuns acasă întreg, parcă alt om,
Cu vânt în ochi și-o pasăre pe piept.
Nu-i așa cool?
Auzi, când mă fac mare, o să-mi fac și eu o pasăre d-asta,
I-am spus eu într-o vară, eram mai mic și se uita la mine și mi-a zis:
Bă, mai bine zboară!

O Zi În Vileag

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cu mâinile sub pernă, caut siguranță, tată
Cu un leș pe adevăr și unu-ntins pe artă
Casa mea-i un cimitir de vise
Răsfoiesc sicrie stinse
Curajul rânjind minte
Șoptind un: Taci și-nghite!
Jelit de-o javră simte regret orice părinte
Că-n tot sade rău’ ca un partener de-afaceri
Trece valu’ și pe margini tinere
Rămân doar pioni visând regine libere
Ca timpu’ unei vipere ce-mi gustă-ncet cuvintele
Tu, vinde-le!
Și cumpără-ți vileag
Ce adevăr valabil într-o carte cu colți răi
Caută inima tare să-i mănânce din bătăi
Și-n zarea de sare, dulcele pierde teren
Și-n calea de care am avut grijă, mă tem
De culoarea ce am șters să devin
Un alt om de serviciu
În sanatoriul unui viciu.. [viciu viciu viciu..]
Două voci pe umeri, uneori nehotărâte
Mușcă-ncet lobul urechii
Voci de femei și, prost, am încredere.
Afaceri proaste cu viața, mereu ies în pierdere
Restructurări de personal, impersonal îți spun să ieși afară din mine
Mi-a făcut plăcere, gata!
Că de mâine schimbăm placa!
Bagă un director la marketing-probleme
Că mă-nfunda prea puțin și ăștia habar n-au de ce
Rece! Ca o sabie-ngropată
Caut sânge-n artă
Rege, ca un copil peste un mușuroi ce calcă,
Trece tipu’, tată!
Mă uit peste umăr
Vad prin vocea rea că nu las nicio urmă,
Da’ țin crucea lângă cap, sub o pernă
Plină de fulgi și stele
C-am alergat înger toată viața și-am rămas cu pene..
Și penele astea nu-i țin nimănui de foame, tată
Când sufletul cere răspunsuri [x6].
Mai ții tu minte
când mi-ai dat o palmă peste ceafă
și mi-ai zis:
Marș în lume! Și să nu te-ntorci far’adevăr!.
Asta-i răspunsul meu..
Asta-i răspunsul meu, tată..
Asta-i răspunsul meu, tată..
O zi-n vileag, tată
Atâta am vrut
Atâta am vrut
Atâta am vrut

Maria Plânge

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
O zi și-o noapte, pleoape de plumb, agită ca gene,
Plapuma scut, descultă, desene, despică perdele!
Soare cu dinți, oraș cu colți și colțuri, alene,
Cu lenea-n ligamente și cornee, crapă perdele.
Aer metalic, vânt timid, agită gândul ei cumplit,
Că tot ce vede cu ochii-i cacealma, e doar iluzie
Și aluzie că lumea a murit și naște alta.
Maria plânge la balcon și patru morți în dormitor
Îi zac artistic pe covor.
Maria plânge și nimeni nu-i aduce o batistă curată
sau un paracetamol.
Maria plânge și-aia zici că dorm.
Merge-n bucătărie târând plapuma
Ca o bucată grea de carne, pune apă la fiert,
Face cafea, ochi plini de sare. Deschide frigiderul, doldora de sticle goale,
Borcane, pastile și supozitoare, nici urmă de mâncare.
Stomacul privește în gol,
„Cafea și portocale, un mic dejun de campion”, zice Maria căutând o cană.
„Nimic nu se compară cu o țigare și o cafea pe burtă goală”
Și nu găsea o ceașcă-n toată casa, așa că lua o halbă,
Turna cafeaua caldă și o porni spre cadă.
Pași de felină, zice „am nevoie de un duș rece”
Și mai sorbea din cofeină. Apa curată, baia mică și Maria se dezbracă într-o clipă.
E armă albă, ochi de ambră în oglinda ei murdară.
Gura calmă, mușcă buze, fruntea-n palmă, parcă-și cere scuze.
Calcă-n bătaia dușului, geamul deschis, orașu-ntins, culoarea tușului,
Șuvițe ude, frisoane, bătăi în tâmple ca pânsoane
Cu fluturi în stomac topiți și inima în dinți.
Maria mă întreabă iar,
Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
4 ani, 4 morți, și-o grămadă de hoți.
Eu te-am uitat pe drumuri, fire roșii ca macii,
Când mi-am pierdut puterea de a te vedea cu alții.
Te simt și azi pierdută de mână cu toți ratații,
Goală pe la balcoane, boală, urdori, dor și sare,
Că dacă-i bine tre’ să doară
Și dacă doare dai mai tare, nu?
Încă mai fac gesturi simple, știi?
Dau cu părul și cert, când bate vântul-ncet,
Îi pun geaca pe umeri și o privesc neglijent.
Aprind țigara din țigară, și vorbesc despre tot!
Și simt cum timpul se pierde,
Știi că și timpul mai pierde?
Și simt că totu-i la loc,
Mai îngrop un domn,
Mai îngrop un vagabond!
Și mai aprind o țigare și mă trezesc obosit.
Parcă n-am gust, n-am foame!
Îmbrac femei cu patu-n care ele devin nimic și scriu prost ca un Procust de fiecare,
o mie de povești despre ratare și tu ești ultima încercare.
Asta-i sinceritatea care a strigat lupul,
Haita mea de gânduri lihnite ce mușcă vântul!
Viața-i frumoasă fără tine și cu asta basta,
Spune-mi tu femei care se bucură când aud asta.
O, tu, fată cuminte cu mii de fețe frumoase.
Doar tu mă ții minte, doar tu-mi ziceai „minte”,
doar tu plângeai mii de lacrimi.
Sfidai arta că plângeai ca nimeni alta, te operai
ca nimeni alta și spuneai ca nimeni alta doar nimicuri.
Mie dor de tine, și tu-mi spui că n-am de cine? „N-ai de cine!”
Casa ta avea mirosul ei de lume complicată,
dușuri reci și dușumeaua caldă și mă plimbam ca o pisică pe burlane,
mărunt, debusolat, cu somnul slab și o țigară-n colțul gurii
Și mă gândeam cum pleacă unii și nu privesc în urmă.
Ți-am gustat varul pielii, mi-am sărutat lumea pe gură,
Te-am pus în ochii mei și te-am ținut de mână,
Nemărginitele cărări, călăi ce duc la tine.
Patetic ca o poezie scrisă-n tren,
Te-am dezvelit și ți-am șoptit spre sânii goi,
Marie, asta e ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Tu
Erai națiunea mea,
Să nu te minți!
Am auzit
Că umblii cu bărbați
Căsătoriți. X2.
Azi, știi ce face somnul tău? Scuipă pastile,
Umple burtile cu monștri,
Tobleroanele cu foști,
Și nu-ți pare rău de tine.
Fiare fine,
Curbe line,
M**e iulie,
Carne vie,
Cine știe?
Unde te-ai pierdut, Maria?
4 ani,
4 morți
și-o grămadă de hoți.
4 ani,
4 morți
și-o grămadă de proști.
Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
4 ani
4 morți
și-o grămadă de hoți.

Culoarea Banilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

[Orice-ar fi, mergi înainte, fără mișcări bruște, fără
Stai liniștit. Dacă-i ameninți se sperie… se sperie și te-atacă
Ține minte! Uită-te la mine! Ține minte!
Așa sunt și oamenii! Nu tre’ să ieși în evidență! Nu tre’ să ieși în evidență!]
Era doar un copil pierdut pe drumuri de oraș
Că lași în urmă, că nu lași, e vorba de cine-i mai laș
Și se gândea că-n viitor mai toate se vor schimba
Și cu privirea asta-n ochi nu te primește nimenea…
Câteva sute de pereți, oameni isteți, asta e strada mea
Te descurci sau urci, tre’ să fii cineva!
Că strada asta se termină și-altă stradă te așteaptă
Unde, lumea, dacă n-ai un nume, nu te iartă!
Cu aparate de sudură sub gene, visa stele
Nu puteai să-i spui că banii-s ochiu’ dracului
Acele ceasului, acele note-n glasul lui
Le-aud și-acum după ani și ani
Zicea: „yo n-am timp de pierdut, bai
Timpu-nseamnă bani!”
Și niciodată nu stătea pe loc,
Atent mereu la joc
Forță-n orice, fără sfială
Banu’ tre’ să sară și-amice,
Nu știu de unde vii tu și ce vei face,
Da’ ține minte: biciu’ dă în bou’ care trage!
Și-mi amintesc de el cum se plimba prin ceață
În fiecare fir de fum mai dezlega o dimineață
Ziua de mâine. Colțul de rai sau de pâine
Mândria și speranța lui de câine
Că era băiat isteț printre indiferenți
Trăgea tare de el, frică de Dumnezeu
Instinct de hoț abandonat,
Cel ce fură doar meserie
Cu frică de-a trăi în umbra altora
Crezând că nime’ nu va știi
Cel ce m-a învățat culoarea banilor, nuanțele-s cuvinte
„Eu o să reușesc în viață, n-am să mor necunoscut, amice, ține minte
Să nu vezi lumea, dar în ochii ei să crești,
Să fii bărbat când iei de guler șansa și-o lovești
Până reușești!
Să bați la ușa marilor tale bucurii cu aer de „bine v-am găsit”
Când Dumnezeu te privește mândru ca un Tată negăsit și
Nu te vinde pe nimic, doar tu ești prețul tău
Când banii-n brațe te cuprind, amintește-ți asta și n-o să-ți pară rău!”
Dar când te simți pierdut să nu te crezi răspuns
Să nu te pierzi în plâns, să-ți amintești ce ți-am spus
Asta nu-i o cursă-amice, e-o luptă până sus
Că oamenii sunt răi și doar un singur apus,
Așa că prinde-l!.
Era doar un copil pierdut pe drumuri de oraș
Că lași în urmă, că nu lași, e vorba de cine-i mai laș
Și se gândea că-n viitor mai toate se vor schimba
Și cu privirea asta-n ochi nu te primește nimenea…
Câteva sute de pereți, oameni isteți, asta e strada mea
Te descurci sau urci, tre’ să fii cineva!
Că strada asta se termină și-altă stradă te așteaptă
Unde, lumea, dacă n-ai un nume, nu te iartă!
Da, și ce să vezi, într-o zi mi-a zis:
„Am reușit, amice! Mi-am muncit destul visele
Mâine tre’ să te cinstesc, fă-ți timp să bem o bere”
Și-a fost ultima zi, căci a plecat undeva
Ce sens să trag concluzii când timpu’ cicatriza?
Ma împăcam că-i bine el, deși habar n-aveam dar,
După ceva ani de zile m-a sunat când nu mă așteptam
Mi-a zis ceva de genu, cu un ger umil în glas:
„Amice, îmi pare rău, îmi plâng orele în ceas
Poate m-ai iertat deja că suntem frați, orice s-ar întâmpla
Anii au fost, au trecut și-au fost grei
Dar să știi, la orice pas te-am ținut în ochii mei.
Te-am sunat să-ți spun că nu mai bem acea bere, sunt pe moarte,
Frate, văd capu’ străzii, n-o să-ți spun ‘La revedere’,
Îți vine să crezi? nu mi-e frică de moarte
Împlinit apusul ăla de ziceam, acum mă arde
Mă-asculți? ‘da’ banii mei sunt banii tăi,
de azi am un băiat frumos,
îi povestești tot ce-am fost,
e mic și nu știe și-mi amintește de noi doi,
acei puști inocenți, plini de ambiție și scântei
vezi? S-a ajuns și aici, dar am ajuns cineva,
am pierdut c-am dispărut, dar am uitat să-ți spun
ce contează mai mult: banii nu-s niciodată curați
oamenii mor de dragul lor și frații nu mai sunt frați,
d’aia am plecat de lângă cei pe care îi iubesc
răspunsuri ce le-am găsit, să plec printre mii de apusuri.
O să zici c-am fost rău, poate nu-ți merit dorul
Nu regret nicio clipă, eu am aflat adevărul…”
Și l-am întrebat așa, zâmbind, pe buze cu lacrimi de dor
‘Auzi, frate? Care-i culoarea banilor?’
El a zâmbit și mi-a zis:
„Culoarea banilor mei este un verde aprins
Și nu verdele de pe hârtii stă să mă ridice
Banii mei sunt verzi, ca ochii lui Dumnezeu, amice”.
Eram doar un copil pierdut pe drumuri de oraș
Că las în urmă, că nu las, e vorba de cine-i mai fals
Și mă gândesc că-n viitor mai toate se vor schimba
Și cu privirea asta-n ochi nu mă primește nimenea…
Câteva sute de pereți, oameni isteți, asta e strada lui.
Mă descurc sau urc, tre’ să fiu al nimănui!
Că strada asta se termină și-altă stradă mă așteaptă
Unde, lumea, dacă n-am un nume, nu mă iartă!

Răcoare-n Cimitir

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ce aer proaspăt e iar în cimitir, iubita…
Calc liniștit al Domnului hotel, zâmbind în brațe cu o cruce, azi n-ajunge nicio lacrimă la cer…
E griul rupt barbar din străzi și blocuri, Doamne.
În ochi de soare ceața nu e o culoare.
Am sprijinit în cercul ăsta de pământ zeci, poate sute de ruine, fumând țigări, care mai tari, care mai pline de amar și dor ca trase Domnul norii peste tine.
Nu-i mai văd nici numele de flori, spunea o mamă…
Plângeau o sută de copaci, plângea și cerul pentru a mia oară.
Cu nasul rece pierde căldura-n buzunare, cu ochii mici, cu glasul stins aprinde o țigară.
Închide ochii și trage aer tare-n piept, deschide o închisoare.
În frunte aripi prin culoare.
În ochi se stinge ziua ca fierul moale-n apă, și pune roșu-n trandafir într-o găleată și pleacă…
O să mă-ntorc când o să-mi placă să te plâng.
Cu mulți copaci! Așa vreau toate cimitirele!
Să pot să mă ascund de cine vreau, să-mi deschid încet cerul, pieptul, sticla… să beau.
O să ne-nghesuim și-n cimitir, iubita.
Că ăștia nu țin cont de coate, ghete călcate, geamuri sparte și miros…
Suntem pământ până pământul nu se taie iar să mai aducă un sărman sau poate doi, o farfurie-n plus la masa de apoi…
Ce aer proaspăt e iar în cimitir, iubita…

Fii Ca Mine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Te-am crescut bine, nebuno. Fii ca mine, hai, fii ca mine!
Crescută cu instinctul de-a permite
genul de fată rea ce te iubește când te minte,
în cuvinte dulci, ca ciocolata cu rom,
ca ea n-adoarme conștiința când toți îngerii dorm.
Suflet color, cu diagonală mare,
culoare pe culoare face inima mai tare,
dar o doare uneori când o las fără paznic
și mai bate un obraz, când băiatul e obraznic.
Mai bate-un apropo, mai bate-un pumn în masă,
dar în fiecare seară se întoarce bine-acasă.
Mereu în transă, sub acorduri de foc, neliniștită la geam,
când tramvaiul ia foc, aglomerația lovește în acorduri de chitară.
E punctuală mereu, că nu e timp de stat pe-afară, ca-n viață,
și-n fiecare dimineață ia cartierul la pas,
privind în urmă sau la ceas, privind în față.
Viitorul ca un drum pavat cu soare, cu un zâmbet în dotare
și egoism în caz că doare
și nu e genul să te-nvețe pe derost, dar reține,
nu uita c-are-o agendă plină cu străini ca tine.
Și am știut mereu că simte oamenii buni,
un detector de metale fine, cu ochii căprui,
ține minte undeva, da’ nu spune nimănui,
știi ce? fata mea când e rănită nu zice, că
ea e mândră de orice cicatrice,
plină de dor pentru orice prost iubit,
trăiește pentru toți, plină de porți
care le simt dulce dintr-o slăbiciune,
n-are nevoi, dar are pofte scumpe
și dacă cere frumos, tăticul ei e generos și face rost de multe.
Știe cum merge treaba-n societate,
aici zâmbești și faci pe prostu’, și dacă faci frumos ajungi departe,
da’ nu-i destul, că e orgoliu-n joc
și dacă fata mea nu-și face rost, își face loc.
Și când mă cert cu ea, parcă mă cert cu mine, și simte
că ne-mpăcăm mereu fără prea multe cuvinte,
avem căi necunoscute de-a comunica
și niciodată sângele nu se face apă, da.
E fata mea, ca o carte de povești
și dacă ai destul curaj ești liber să o citești.
Am bani, am arme, am și bomboane,
pot mitui pe oricine, lumea e o parodie.
Fiecare scrie cum ar vrea să fie, că nu-i greu
geniu cu un strop de nebunie și tupeu. [x2]

Metroromanța

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

– Nu vă supărați.
– Eu nu mă supăr niciodată.
– Mai, mai e mult până la capăt?
– Mai e puțin.
– Mulțumesc frumos, mulțumesc frumos.
– Cu plăcere, nu face nimic.
(Îl simt!)
(Te simt, mă!)
(Te simt!)
(Îl simt!)
E prins într-un film fără colorit parcă,
Dar mereu merge verde ca un cedru prin gloată.
Prins prost în paradă, poartă o mască cu fața lui, invincibil!
Carnavalu-i pretext să stea pe val,
Atât cât e posibil, toți îl știu sensibil,
O stea peste siliște, în liniște mereu stins tace
Dar sub este un nestemat blestemat să caute pace.
Ca noi toți.
El pune mâna pe cuvinte, le drumu-n lumea lor,
Aude o glumă bună-n grabă și pleacă spre gura de metrou.
Deși e o zi frumoasă afară, lui îi place metroul și subteranul citadin.
Îl face să creadă că sub oraș e alt oraș mai intim, cu flori de mucegai și alte aglomerații,
Alte nații, căci oamenii se schimbă între stații.
Dar cum iese afară își pune masca de băiat serios și nu se mai satură de mers pe jos.
Simte că are sute de magistrale și peroane sub picioare și cuvintele îl depășesc în drum spre un acasă,
Vezi tu, e o zi frumoasă, dar uneori nu-i destul, nu-i destul să zâmbească.
A văzut o domnișoară azi, ea este nouă în oraș,
Are abonament nou și o trădează, modul stângaci în care îl taxează,
Felul în care calcă îngândurată că scările îi sunt străine.
Ce caută aici nimeni nu știe. Se vede că încă nu îi place drumul, mereu trage de geantă când o agită vreunu,
E înceată și firavă, se îmbracă colorat, un pardesiu târziu și un șal matinal alb.
Hoață-i fură priviri, deznodământ zilnic ca recul, că el n-are curaj să o întrebe ce și cum și,
Rămâne doar Voyeur în decor de drum. Se agită, că unde se oprește el, nu știe să îți zică!
Acum ceva ani, a văzut o altă fată-n tren, frumoasă foc, ce foc ardea tot aerul din el.
Și a privit-o zilnic până când ea a dispărut și speriat că s-a pierdut, o căuta zilnic prin subteran,
Tiran cu propria-i imaginație, vâslind vise, naufragiat în stație.
Cu ochii de felină hrănit cu întuneric, focalizând mișcări,
Pupile dilatate sceptic, sinistru și sintetic pe coridoare lungi, șoptind parcă ei:
„Unde vrei să mă duci?”.
(Unde vrei să mă duci?
Unde vrei să mă duci?)
Și-mi trosneau șine-n vene când scriam despre acest om,
O poveste a febrelor în doi ce mă trezește din somn.
Că m-am visat cu el pe același peron și îl vedeam stând stană ca un pumn de beton.
Îl simțeam inimă rea, dezamăgit că l-am scris așa, un personaj colaj din curaj cu ochi de stea,
Tăcea și nu avea curaj să-mi spună: „Sunt sătul băi să tac pune-mi vorbe în gură!”.
(Bună, știi, eu te văd mai mereu pe aici, iau același metrou zi de zi și, mă chinui de ceva timp să-ți
spun că, îmi place de tine, îmi placi mult domnișoară, așa cum mă vezi și cum te văd, și, aș vrea să
ieșim odată.)
M-ai înzestrat cu talentul ăsta bolnav de-a povesti.
Ține-mi pașii copile ce-i împart cu străini plimbați prin mine.
M-ai învățat tu riscurile meseriei de-a minți,
Nesimțit, nu pot să scriu, oricât i-aș chinui, un final fericit. Să fiu, să fii..
(Eu nu pot să scriu un final fericit.)

Geaca Ta de Piele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

E nouă ceasul, ce dracu?!
Iar scrii despre femei, mă?
Tu nu știi altceva?
Nu te inspiră mobila sau lumea de afară? Îmi zicea.
Era cam arogantă și nu știam cu cine joc,
Da’-n fiecare zi o mai citeam puțin și luam loc,
O mai priveam puțin și luam foc.
Și printre firele de păr, mai agățam niște idei.
Unde sunt ei, prietenii ăia de zici mereu?
Că te tot lauzi că-ți bei berile cu toți golanii de liceu!
Unde sunt toate visele alea din caietele tocite?
Că lumea ta e doar un șir de clipe pocite.
Și eu tăceam, nu aveam chef și povesteam,
De oamenii de sub pământ, de cerul inventat de noi,
Lumea asta desenată cu creioane colorate și noroi.
Cum norii-s goi și undeva în ei sunt îngeri păzitori,
Cum stau și înot prin fantome când se lasă noaptea.
Și cum frica mea de moarte e doar cartea la care scriu,
E târziu..
Și ți-am promis că-ți scriu ceva de geaca ta de piele.
Nu e nebună!
Știe că doare dar se-ncearcă singură,
Nu pune mâna la gură, când scuipă foc și-nghite ură.
Are zile proaste ca orice lume fără ambalaj,
Deschide alte coaste rupte și lovește în pavaj,
Zice, ai asfaltat un parc întreg și ai ratat un pom, amice.
Când tu comanzi încă o sută, ea pleacă de la muncă.
Ce alcool..
Ascunde sub breton, ca o cortină doi copii flămânzi, ce om!
Mănâncă dor, scuipă lumina.
E o grădină fără grădinar,
O junglă de opal,
Unde Tarzan e un amic imaginar,
Visele-s prinse în loc de gratii,
Și ușile-s deschise, ca o carte,
Scrisă de Ben Rice și tati.
Și-i trec prin cap doar zilele de maine, îngramadite ca oamenii grăbiți,
Și simte inima cum îi foșnește-n piept ca un pachet de biscuiți.
Mai dă-i în p**a mea de ipocriți cu munca lor cu tot!.
Se pricepe la pierdut, nu vă imaginați!
De la bani,
Chei,
Haine,
Până la bărbați.
Și nu se chinuie să caute,
Că banii vin,
Yala se schimbă,
Hainele la fel,
Și balta asta are pește..
Băga-ne-am p**a-n el!.
Și oasele trosnesc, apasă.
Și aerul bate din
vestul ei în estul său
înspre alei ce duc acasă.
Da, ea are dor domol când pune inima sub pernă și omul ăla rău, adoarme.
Bate din palme Dumnezeu când ea zâmbește spre cer și nu e ger și nu e ploaie,
Nu sunt dureri de cap, nu mai cad stele în 2 Mai când ea închide grăbită.
Fermoarul gecii ei de piele peste rai.
Și se întoarce totul pe tapet în rana nimănui!.
Deschide perna, își amintește cum desena viitoru’-n pieptul lui, prea slab să bată, născut să treacă, să încheie, orice iubire din femeie în femeie. Încet cu dragostea o arta, o agață și.
pe ea în cui, intra încet sub pielea lui și el trage fermoarul peste ea, așează punct în urma sa și nu privește înapoi, o cicatrice, ca la Eroi, într-un apartament lumina nu se stinge.
Și în bucătărie nu se mai discută, nu se mai rup din ea bucăți de nori zgâriați când îl ascultă. Nu mai deschide telefonul ca un cadou să îl audă.
Și tace gresia spartă-n hol, plânge o fată pe balcon și o femeie-n dormitor și nimic nu ajută.
Geaca ta de piele.

Nu Mai Sunt Eu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Frunte pe bar, noapte-n pahar, coada de lemn murdar
Țin minte c-am strâns ațele și-am salutat pe păpușar
Adio, meștere, de azi spectacolul e-al meu
Mi-a părut bine, dar… simt că nu mai sunt eu.
De când îmi beau noaptea din toi
În toi de zi aud strigoi
Îmi caut banii-n pardesiu
Plătesc și plec, că e târziu
Ia zi, băiatule, tu știi ce-nseamnă să iubești stafii?
Când stau cu frica-n fir de fum, de-aia fumez ca un nebun
De-aia mă vezi mereu aici, îmi place să-mi beau mințile
Cuminți pe umeri, îngeri tac și-mi răsucesc penițele
Tu nu știi cine sunt sub ochi, ce birt mizer mai e și-acolo
Nimeni nu cred că știe, nu mai sunt eu, dar cui i-e dor de mine?
Asta e o lume-n care să te vinzi
Mă plimb singur printre oglinzi și indivizi
Cu ochi închiși mă vizitează-n zori de zi
De azi îmi caut iar numele-n costumele de piele
Cheile la piept, că nu mai are rost
Semnalmentele și genele să pot închide-n ochi tot ce-am fost
Copil nebun și prost cu mască post de adăpost
Oprește-te frumos, și zi-mi tu cine sunt
Nervos încerc să te-nțeleg, dar știi că sunt pierdut
Nu mă găsește nici ea, nici el, nici tu
Și totul crește-n cer și stări de viciu
Fă-mi un serviciu, și povestește-mi cine sunt
Și atunci copilul ăsta mi-a șoptit ușor, vesel
Și eu n-am mai venit… azi vă vorbește el
Frunte pe bar, noapte-n pahar, coada de lemn murdar
Țin minte că am strâns ațele și-am salutat pe păpușar
Adio, meștere, de azi spectacolul e-al meu
Mi-a părut bine… dar simt că nu mai sunt eu…

Peste Noapte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Să vă fac cunoștință. Ea este domnișoara din pieptul ăsta, e frumoasă, poartă mască, cască din plictis, copila.
Când îmi bate, în coaste, ca să iasă afară și d-aia îmi place să spun că-mi doar bate inima. Căci totul se întâmplă peste noapte.
Peste noapte, da! Peste noapte mi se-ntâmplă toate. Se face zi și râzi că se desparte și apa din pahar când ai gâtul prea uscat să bei, ce compromisuri eclipse dau soare-n ochii mei. Și câte vise prost scrise îmi sar din condei. Dar ce zi frumoasă e afară și ea îmi zice: „Plimbă-te pe străzi ca pe orice cicatrice!” De ce țin să ridice toate domnișoarele frici?
Sunt doar proaste, tu nu tre’ să le zici de ce și cum ești aici. Doar ia-le de mână, sunt doar iale să îți spună cine are nevoie de chei când ești sigur și desenezi uși pe alei. Cuști din cei ce-i iubești, muști din celeste cești, când cleștii ei de rac îmi mișcă iar balanțele. Ce alegi? Zdrențele sau hainele? Ăștia-mi sunt demonii în pace și pacoste, muze-n temelii cu ele-mi fac dragoste. Căci sub pielea asta ce-mi place s-o numesc casă, doar eu și cu ele știu ce dureri apasă. Mai bine lasă-mă! Sunt singur și îmi place. Dar nu-i așa ușor când ea tace și vrea să se joace. Și ne jucăm leapșa, eu nu vreau să m-atingă, nu vreau să fiu ce ieri simțeam că e o piedică.
Nu vreau iar pahare și gât uscat și vise și soare și străzi și lumea din țigări stinse. Eu nu vreau să pleci când răsare soare, să rămân iar eu și pernele, eu și damele mele din dormitoarele ce-mi zac sub piele, nu!
Nu vreau și știi ce? Mereu e cineva acolo să mă ridice, când cad iar în dragoste, când o caut prin casă cu picioare reci pe gresie. Nimic nu mă sperie! Căci știu că peste noapte, o să fiu iar o parte, din iubita mea.
Și mă cațăr și mă plimb și te caut, dar întârzii. Unde ești?
Și mă cațăr peste noapte,
Și mă plimb peste noapte,
Și te caut peste noapte,
Dar întârzii să apari!
Și zbor peste noapte,
Și adorm peste noapte,
Și cu tine peste noapte,
Să adorm pe aripi mari.