Steleverzi – Maria Plânge

Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
O zi și-o noapte, pleoape de plumb, agită ca gene,
Plapuma scut, descultă, desene, despică perdele!
Soare cu dinți, oraș cu colți și colțuri, alene,
Cu lenea-n ligamente și cornee, crapă perdele.
Aer metalic, vânt timid, agită gândul ei cumplit,
Că tot ce vede cu ochii-i cacealma, e doar iluzie
Și aluzie că lumea a murit și naște alta.
Maria plânge la balcon și patru morți în dormitor
Îi zac artistic pe covor.
Maria plânge și nimeni nu-i aduce o batistă curată
sau un paracetamol.
Maria plânge și-aia zici că dorm.
Merge-n bucătărie târând plapuma
Ca o bucată grea de carne, pune apă la fiert,
Face cafea, ochi plini de sare. Deschide frigiderul, doldora de sticle goale,
Borcane, pastile și supozitoare, nici urmă de mâncare.
Stomacul privește în gol,
„Cafea și portocale, un mic dejun de campion”, zice Maria căutând o cană.
„Nimic nu se compară cu o țigare și o cafea pe burtă goală”
Și nu găsea o ceașcă-n toată casa, așa că lua o halbă,
Turna cafeaua caldă și o porni spre cadă.
Pași de felină, zice „am nevoie de un duș rece”
Și mai sorbea din cofeină. Apa curată, baia mică și Maria se dezbracă într-o clipă.
E armă albă, ochi de ambră în oglinda ei murdară.
Gura calmă, mușcă buze, fruntea-n palmă, parcă-și cere scuze.
Calcă-n bătaia dușului, geamul deschis, orașu-ntins, culoarea tușului,
Șuvițe ude, frisoane, bătăi în tâmple ca pânsoane
Cu fluturi în stomac topiți și inima în dinți.
Maria mă întreabă iar,
Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
4 ani, 4 morți, și-o grămadă de hoți.
Eu te-am uitat pe drumuri, fire roșii ca macii,
Când mi-am pierdut puterea de a te vedea cu alții.
Te simt și azi pierdută de mână cu toți ratații,
Goală pe la balcoane, boală, urdori, dor și sare,
Că dacă-i bine tre’ să doară
Și dacă doare dai mai tare, nu?
Încă mai fac gesturi simple, știi?
Dau cu părul și cert, când bate vântul-ncet,
Îi pun geaca pe umeri și o privesc neglijent.
Aprind țigara din țigară, și vorbesc despre tot!
Și simt cum timpul se pierde,
Știi că și timpul mai pierde?
Și simt că totu-i la loc,
Mai îngrop un domn,
Mai îngrop un vagabond!
Și mai aprind o țigare și mă trezesc obosit.
Parcă n-am gust, n-am foame!
Îmbrac femei cu patu-n care ele devin nimic și scriu prost ca un Procust de fiecare,
o mie de povești despre ratare și tu ești ultima încercare.
Asta-i sinceritatea care a strigat lupul,
Haita mea de gânduri lihnite ce mușcă vântul!
Viața-i frumoasă fără tine și cu asta basta,
Spune-mi tu femei care se bucură când aud asta.
O, tu, fată cuminte cu mii de fețe frumoase.
Doar tu mă ții minte, doar tu-mi ziceai „minte”,
doar tu plângeai mii de lacrimi.
Sfidai arta că plângeai ca nimeni alta, te operai
ca nimeni alta și spuneai ca nimeni alta doar nimicuri.
Mie dor de tine, și tu-mi spui că n-am de cine? „N-ai de cine!”
Casa ta avea mirosul ei de lume complicată,
dușuri reci și dușumeaua caldă și mă plimbam ca o pisică pe burlane,
mărunt, debusolat, cu somnul slab și o țigară-n colțul gurii
Și mă gândeam cum pleacă unii și nu privesc în urmă.
Ți-am gustat varul pielii, mi-am sărutat lumea pe gură,
Te-am pus în ochii mei și te-am ținut de mână,
Nemărginitele cărări, călăi ce duc la tine.
Patetic ca o poezie scrisă-n tren,
Te-am dezvelit și ți-am șoptit spre sânii goi,
Marie, asta e ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Tu
Erai națiunea mea,
Să nu te minți!
Am auzit
Că umblii cu bărbați
Căsătoriți. X2.
Azi, știi ce face somnul tău? Scuipă pastile,
Umple burtile cu monștri,
Tobleroanele cu foști,
Și nu-ți pare rău de tine.
Fiare fine,
Curbe line,
M**e iulie,
Carne vie,
Cine știe?
Unde te-ai pierdut, Maria?
4 ani,
4 morți
și-o grămadă de hoți.
4 ani,
4 morți
și-o grămadă de proști.
Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
4 ani
4 morți
și-o grămadă de hoți.