Steleverzi – Geaca Ta de Piele

E nouă ceasul, ce dracu?!
Iar scrii despre femei, mă?
Tu nu știi altceva?
Nu te inspiră mobila sau lumea de afară? Îmi zicea.
Era cam arogantă și nu știam cu cine joc,
Da’-n fiecare zi o mai citeam puțin și luam loc,
O mai priveam puțin și luam foc.
Și printre firele de păr, mai agățam niște idei.
Unde sunt ei, prietenii ăia de zici mereu?
Că te tot lauzi că-ți bei berile cu toți golanii de liceu!
Unde sunt toate visele alea din caietele tocite?
Că lumea ta e doar un șir de clipe pocite.
Și eu tăceam, nu aveam chef și povesteam,
De oamenii de sub pământ, de cerul inventat de noi,
Lumea asta desenată cu creioane colorate și noroi.
Cum norii-s goi și undeva în ei sunt îngeri păzitori,
Cum stau și înot prin fantome când se lasă noaptea.
Și cum frica mea de moarte e doar cartea la care scriu,
E târziu..
Și ți-am promis că-ți scriu ceva de geaca ta de piele.
Nu e nebună!
Știe că doare dar se-ncearcă singură,
Nu pune mâna la gură, când scuipă foc și-nghite ură.
Are zile proaste ca orice lume fără ambalaj,
Deschide alte coaste rupte și lovește în pavaj,
Zice, ai asfaltat un parc întreg și ai ratat un pom, amice.
Când tu comanzi încă o sută, ea pleacă de la muncă.
Ce alcool..
Ascunde sub breton, ca o cortină doi copii flămânzi, ce om!
Mănâncă dor, scuipă lumina.
E o grădină fără grădinar,
O junglă de opal,
Unde Tarzan e un amic imaginar,
Visele-s prinse în loc de gratii,
Și ușile-s deschise, ca o carte,
Scrisă de Ben Rice și tati.
Și-i trec prin cap doar zilele de maine, îngramadite ca oamenii grăbiți,
Și simte inima cum îi foșnește-n piept ca un pachet de biscuiți.
Mai dă-i în p**a mea de ipocriți cu munca lor cu tot!.
Se pricepe la pierdut, nu vă imaginați!
De la bani,
Chei,
Haine,
Până la bărbați.
Și nu se chinuie să caute,
Că banii vin,
Yala se schimbă,
Hainele la fel,
Și balta asta are pește..
Băga-ne-am p**a-n el!.
Și oasele trosnesc, apasă.
Și aerul bate din
vestul ei în estul său
înspre alei ce duc acasă.
Da, ea are dor domol când pune inima sub pernă și omul ăla rău, adoarme.
Bate din palme Dumnezeu când ea zâmbește spre cer și nu e ger și nu e ploaie,
Nu sunt dureri de cap, nu mai cad stele în 2 Mai când ea închide grăbită.
Fermoarul gecii ei de piele peste rai.
Și se întoarce totul pe tapet în rana nimănui!.
Deschide perna, își amintește cum desena viitoru’-n pieptul lui, prea slab să bată, născut să treacă, să încheie, orice iubire din femeie în femeie. Încet cu dragostea o arta, o agață și.
pe ea în cui, intra încet sub pielea lui și el trage fermoarul peste ea, așează punct în urma sa și nu privește înapoi, o cicatrice, ca la Eroi, într-un apartament lumina nu se stinge.
Și în bucătărie nu se mai discută, nu se mai rup din ea bucăți de nori zgâriați când îl ascultă. Nu mai deschide telefonul ca un cadou să îl audă.
Și tace gresia spartă-n hol, plânge o fată pe balcon și o femeie-n dormitor și nimic nu ajută.
Geaca ta de piele.